Luna mai, Grumpy şi mama florilor
– Ieee, am reuşit!
– ?
– S-a urcat George pe-o scară şi a reuşit să rupă bestia aia de cracă de la vecini, aia care acoperea luleaua-turcului. Acum o să putem s-o vedem de pe terasă, de la cafea – rîde fericită mama florilor.
– Mai e pînă atunci – răspunde, cam placid, morocănosul Grumpy.
– Aşteaptă puţin şi-o să vezi tu. Adică o să-ţi arăt eu, că tu nu vezi nimic. Ai văzut ce a înflorit acolo, în colţ?
– Ce? – şi Grumpy caută din priviri ceva nemaivăzut. A, da, ploaia de aur!
– Chiar e ca o ploaie de aur… E primul an cînd înfloreşte. Alaltăieri… Să vezi la anul cum o să fie, creşte foarte repede. O să acopere mizeria asta de calcan!
– Şi aia de acolo ce e? – întreabă Grumpy, arătînd cu degetul un tufiş mic şi auriu care s-a iţit după ploile din ultimele zile. Parcă ar fi o ploaie de aur de-a-ndoaselea…
– Buxus. Nu ştiu cum îi zice la ţară, dar aşa mi-a vîndut-o florăreasa. Trebuie să o leg puţin, pînă se mai întremează, că stă cam pleoştită…
Pe vîrful gardului îşi face apariţia Dracu’, pisica cea neagră a vecinilor, şi o porneşte agale pe alee. Mama florilor sare ca împinsă de un arc şi face ochii mici, de pisică. Un minut întreg cele două se uită fix una în ochii celeilalte, după care Dracu’ se tolăneşte în iarbă şi, neglijînd-o ostentativ pe mama florilor, urmăreşte din priviri vrăbiuţele.
– Ieri a vrut să intre pe terasă şi, cînd m-am repezit la ea cu mătura, mi-a răsturnat ghiveciul cu Napoleonul. Tocmai făcuse, în sfîrşit, o floricică. De doi ani îl aştept, nu i-a mers bine anul trecut, am crezut că a murit. Acum cîteva zile a dat un boboc şi vine bestia asta şi mi-l omoară! E frumoasă, potaia, da’ ce caută la florile mele?! – zîmbeşte înciudată mama florilor.
– Cred că ea a jumulit guguştiucul – îşi aduce aminte Grumpy.
– Asta a fost mai demult. Acum sînt o pereche, totul e în regulă. După care arată cu degetul spre arţarul care a crescut anul acesta ca Făt-Frumos: ia te uită, a mai apărut o mierlă! Asta nu-i a noastră…
Urmează vizita de dimineaţă. Lăcrămioarele s-au dus, primele lalele s-au trecut, magnolia pitică s-a scuturat de mult. Daliilor pitice le merge însă bine, deşi n-au fost udate trei zile; noroc cu ploile. Iar tufişul de levănţică a rezistat toată iarna, ca şi cum ar fi fost în elementul său. Mai are însă pînă să înflorească şi să-şi răspîndească parfumul peste toată grădina. Şi gutuiul! Gutuiul e în plină floare…
– Uite că a dat un boboc, săracul! – se uită cu drag mama florilor la un trandafir şi îl mîngîie din priviri pe creştet. L-am luat de la tîrg, dar era cam amărît, eu am zis că e pe moarte. Florăreasa mi l-a dat pe gratis şi a zis că, dacă nu se prinde, nu-i datorez nimic. Acum trebuie să mă duc să-i duc banii, a avut dreptate, a înflorit…
– Uite, uite! – se entuziasmează brusc şi Grumpy. Primul iris!
– E acolo de trei zile, bine că l-ai văzut şi tu… Şi mama florilor se uită îngăduitoare la Grumpy.
Inspecţia s-a încheiat. Problema e cu păpădiile. Au năpădit toată grădina şi au nişte rădăcini îndărătnice, care nu se lasă smulse. Le smulgi cum poţi, dar peste doar cîteva săptămîni cresc la loc. Cînd erau înflorite, alcătuiau pete galbene strălucitoare în soare, acum însă nu sînt decît nişte buruieni zbîrlite. Mama florilor oftează de fiecare dată cînd trece pe lîngă ele şi îşi tot frămîntă mintea cum să le stîrpească. Ştie însă că nu poţi să te pui cu păpădiile.
– De-abia aştept să înflorească şi Mîna Maicii Domnului – se aşază, mulţumită, mama florilor în faţa ceştii de cafea. Atunci să vezi!…
Grumpy
Iar
zisă şi
este, după cum poate aţi bănuit, Ana, soţia mea. În primăvara aceasta, mica noastră grădină a erupt din toate sevele într-o dezordine copleşitoare. Ana moşeşte fiecare frunză nou-născută, îi ţine socoteala şi, dimineaţa, la cafea, îmi povesteşte cum o duce. Eu, copil de asfalt, mă bucur intelectual, aşa, făcînd un efort de imaginaţie estetică pentru a realiza că e ceva
. Cînd plec, dimineaţa, în capul meu vîjîie agenda, iar cînd mă întorc seara, numai de floricele nu-mi arde. În urmă cu cîţiva ani, cînd am fost invitaţi la un prieten mult mai tînăr, care tocmai se retrăsese din comitete şi comiţii naţionale undeva „la ţară“, lîngă Bucureşti, am rămas uimit cînd acesta ne-a dus la un măr proaspăt plantat şi ne-a vorbit jumătate de oră despre cele patru frunze proaspăt iţite.
– mi-am zis eu în sinea mea. Ei bine, nu, nu o luase razna, ci intrase în alt ritm. În alt
. Căci ceea ce este fascinant la o grădină pe care o îngrijeşti cu mîna ta este exact asta: timpul. Intri, fără să-ţi dai seama, în ritmul naturii, care îţi ritmează altfel natura ta urbană şi îţi dă
să te regăseşti. Din fragmentar, timpul devine curgere lină, din mişcare lineară care se îndreaptă frenetic spre un viitor de fiecare clipă devine o ciclicitate de naşteri şi renaşteri bine rînduite. În grădină, mergi agale şi vorbeşti mai rar. Ritmul vieţii şi ritmul inimii se reglează după alt algoritm. Şi începi să înţelegi „viaţa la ţară“, despre care am citit cu toţii sau ne aducem vag aminte din vizitele la bunici, dar pe care, intelectuali morocănoşi, o considerăm adesea doar un idilism patetic. Tot calendarul acesta festiv al „omului de la ţară“, ritmat de moartea şi renaşterea naturii şi obsedat de fertilitate, devine o icoană la care nu mai poţi să ajungi, dar la care, iată, poţi să te închini în fiecare dimineaţă. Şi să te visezi, pentru o clipă, parte a acestui ciclu nemuritor.
Domnilor, dumneavoastră nu cunoaşteţi natura! – îmi vine să spun, iremediabil livresc. Eternitatea s-a născut în grădină!…
Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,