Lumea lui Bruegel
Am avut norocul să fiu la Viena cînd, la marele muzeu de istoria artei din oraş, se deschisese o expoziţie fără precedent: aproape o sută de lucrări ale lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, adunate din toată lumea pentru aniversarea a 450 de ani de la moartea sa. Bruegel cel Bătrîn (mort, de fapt, înainte să împlinească 45 de ani) e, întîmplător, pictorul meu preferat. M-am grăbit, deci, să profit de eveniment. Am constatat că înghesuiala vizitatorilor era atît de aprigă, încît trebuia să te programezi, iar dacă ratai ora şi minutul programării, trebuia să te reprogramezi pentru altă dată. „O veste bună!“ – mi-am zis. Clubul breugelienilor e uriaş, iar nevoia de artă prestigioasă dovedeşte că pofta de cultură e încă vie.
Lucrurile s-au „nuanţat“, tulburător, în momentul în care am apucat să trec pragul expoziţiei. Pe scurt, n-am reuşit să văd aproape nimic! Şi nu pur şi simplu pentru că fiecare sală era supraaglomerată, ci pentru că „vizitatorii“ aveau un fel de a „vizita“ care l-ar fi uimit pe marele pictor, dar i-ar fi şi inspirat, poate, o capodoperă tipic breugeliană. Pe simezele expoziţiei era, evident, Bruegel, dar dinaintea lucrărilor lui era un spectacol care părea să poarte tot semnătura lui. Mai întîi, pîlcurile compacte de oameni strînşi în faţa fiecărei lucrări funcţionau ca o cortină groasă care ascundea imaginile. Dar lucrul uluitor este că majoritatea celor care înconjurau lucrările de pe perete nu le priveau. Unii se strecurau, mai mult sau mai puţin brutal, spre rîndul din faţă, ca să facă poze. Nu se uitau la tablouri, ci le fotografiau, după care plecau mulţumiţi. Alţii ţineau la ureche un fel de telefon, pe care puteau auzi explicaţiile experte ale unui ghid. Nici ei nu contemplau lucrările expuse: ascultau concentraţi, cu privirea în pămînt, ce le spunea înregistrarea „specialistului“, achiziţionată, contra cost, la intrarea în muzeu. S-a „inventat“, deci, un nou gen de „expoziţie“! Expoziţia care nu dă de văzut, ci doar de fotografiat şi de ascultat. Cu alte cuvinte, expoziţia care nu mai vorbeşte ochiului, ci unor „simţuri“ adiacente sau unor ambiţii private. Ceea ce trăiam, în acest context, mi s-a părut o replică, simetrică, la ceea ce pictase însuşi artistul sărbătorit…
Lucrările lui Bruegel au, de cele mai multe ori, ca obiect mulţimea. Chiar cînd tema centrală a cutărui tablou este una importantă, ilustră (Parabola semănătorului, Adoraţia Magilor, Căderea lui Icar etc.), scena propriu-zisă se petrece, aproape inobservabil, într-o „suburbie“ a imaginii: e un detaliu între altele, marginal în economia generală a compoziţiei. Un fel de a spune că tot ce se întîmplă, oricît de monumental în sine, e absorbit în anonimatul masei umane, al istoriei supraîncărcate, al unei omogenizante aglomeraţii. Mulţimea e spaţiul predilect al singurătăţii. E suspensie a individualităţii, resorbţie a memoriei în entropia multiplicităţii anecdotice. Totul devine o „întîmplare“ între altele. Nimeni nu comunică, de fapt, cu nimeni. Avem de a face cu o co-prezenţă fără participare reciprocă, fără comunicare reală a fiecăruia cu ceilalţi. Dar nu asta vedeam eu însumi, umblînd, descumpănit, prin încăperile expoziţiei de la Viena? Ceea ce era important, pictura lui Bruegel, se pierdea într-o forfotă suverană, orientată spre alte scopuri: culegere de „amintiri“ de la faţa locului, culegere de informaţii de manual, consemnarea, candid făloasă, a prezenţei personale la eveniment. Lumea lui Bruegel se găsea faţă-n faţă cu… lumea lui Bruegel. O lume în care se întîmplă o sumedenie de lucruri, dar în care, de fapt, nu pare să se întîmple nimic, o lume în care e greu să mai faci diferenţa dintre esenţial şi accidental, o lume pestriţă, dar fără chip: lumea în „lumescul“ ei nesistematizabil, în diversitatea ei monotonă. Lumea noastră, a oamenilor.
Am descoperit, astfel, dimensiunea profetică a lui Bruegel. A înţeles atît de bine vacuitatea abundentă a imanentului, încît e actual şi astăzi cum era şi pe vremea sa. A simţit vidul omenescului, fără să piardă din vedere latenta lui frumuseţe, promisiunea salvării sale prin culoare, umor şi poveste. Aşa îmi explic de ce, foarte iritat, la început, de zarva mondenă care mă împiedica să văd minunile expoziţiei, am plecat, în cele din urmă, cu un fel de încurajatoare linişte interioară. Da. Aşa e lumea. Şi dacă ai răbdare, descoperi, în cele din urmă, substanţa policromă a sensului ei, posibilul ascuns în insuficienţa tatonantă a realului. Iar unul dintre miracolele acestei risipe de forme şi culori, de agitaţie şi moarte, de plictiseală şi stupoare, de bucurie şi absurd este faptul însuşi că lumea lui Bruegel e în aşa fel alcătuită încît îl poate produce, în zbaterea ei constitutivă, pe Bruegel însuşi. Ca şi pe Mozart, ca şi pe Platon, ca şi pe Pascal, ca pe toţi cei care îi justifică şi îi transfigurează neantul. Lumea lui Breugel se salvează prin Bruegel! Zarva lumii se mîntuie prin creativitate.
P.S. Am scris acest text după un sejur vienez, care mi-a dat ocazia să văd marea expoziție aniversară Bruegel. Îl reiau, cu acest post-scriptum, după alt scurt episod vienez, regăsind splendoarea și misterul marelui pictor. Și – ca să risc vecinătatea blasfemiei – aș îndrăzni să spun că, dacă zgomotoasa inconsistență a lumii pare să umbrească, perfid, „reușita“ Creatorului ei, marii născători de frumusețe și de sens din „recolta“ artei, culturii și ingeniozității omenești îi reîntemeiază prestigiul, îl „mîntuie“ pe însuși Mîntuitorul venit în lume să ne salveze, să ne mîntuiască.