Limitele schimbării

Să ne imaginăm că nenorocirea de la clubul Colectiv n-ar fi avut loc. Am fi asistat, ca pînă de curînd, la defilarea pe scena publică a acelorași portrete hiper-uzate, evoluînd nerușinat și impenitent între incompetență, tupeu, căpătuială și neant volubil. Am fi sperat în vreo minune, în alegeri ceva mai profitabile, în apariția, improbabilă, a vreunui salvator providențial. E aproape de necrezut că, brusc, am fost scutiți de driblingurile jalnice ale lui Victor Ponta, de fizionomia inconfundabilă a lui Gabriel Oprea, aflat mereu în dificultate să-și coordoneze mișcarea buzelor cu a pleoapelor, de ștaiful vid al lui Tăriceanu, de profilul plebeu al lui Zgonea, de semeția ineficientă a dnei Gorghiu și de întreaga colecție de „luptători“ vajnici și neajutorați, oferită de opoziție. E, într-adevăr, miraculos! Dacă „foștii“ au vreun merit, e meritul de a se fi speriat. S-au dat, cel puțin deocamdată, la fund, vizibil destabilizați de o lovitură care a venit de unde nu se așteptau. Grav este însă că sperietura lor a costat prea multe vieți fragede, prea multe destine frînte înainte de vreme, prea multe lacrimi. Așadar, România a fost adusă în situația de a nu mai putea fi schimbată decît prin hazard și prin sînge. Democrație prin martiraj!

Marea masă de oameni care, după catastrofă, în mai toate marile orașe ale țării, au impus, din stradă, cutremurul benefic al clasei politice merită recunoștința unanimă a unei populații care e învățată, de mult, să privească politicul ca pe o fatalitate, ca pe un fenomen mai curînd meteorologic, pe care trebuie să-l suporți cu o tristă resemnare. Acum, miracolul s-a produs. Și ne întrebăm cu toții ce urmează. E greu de știut. Singurul care pare să mai joace încă un rol în spectacolul de la vîrf este președintele țării. Și o face în stilul cu care deja ne-am obișnuit: vorbe puține, gesturi fotogenice, perspective vagi. Oricum, e de semnalat că, la Cotroceni, vîntul demisiilor n-a avut destulă forță. Mihalache rămîne de neînlocuit, „echipa“ dormitează ferit, în afara evenimentelor. Au fost invitați la palat „reprezentanți“ ai societății civile, pentru consultări. Pentru mine, nu sînt plauzibile decît două-trei nume. Nu exclud ca și ceilalți, pe care nu-i cunosc, să fie oameni pricepuți și bine intenționați. Dar nu pot spune că mă simt în siguranță.

O problemă este și evoluția, inevitabilă, a mișcărilor de stradă în general. De la mobilizare spontană, pe un fond de dramatism radical, lucrurile pot evolua, cum s-a mai întîmplat, spre aglutinare „cool“, spre socializare haioasă, spre șarjă ideologică anti-establishment. Orice mulțime e, vrînd-nevrînd, pestriță: adulți exasperați, populiști veleitari, naivi, copii luați în cîrcă, infiltrați șmecheri, rockeri nărăvași, eroi frustrați, stegari „profesioniști“, obișnuiți ai manifestațiilor de stradă, tineri căutîndu-și locul în comunitate și în lume etc. E bine, e foarte bine că s-au mișcat și se mișcă. Dar vine clipa în care e nevoie de coerență și, vai, de organizare. Iar organizarea e cu două tăișuri. Poate produce lideri, dar și impostori, poate coagula un program, dar poate fi și confiscată de un grup incert, netransparent, insuficient creditabil. Sloganuri de tipul: „Fără Parlament!“, „Fără partide!“, „Fără politică!“ nu sînt de natură să provoace claritate. Nu se conturează – n-au cum să se contureze! – strategii limpezi, termene rezonabile, soluții realiste. Să schimbăm clasa politică! De acord. Dar cum? Am văzut, într-o seară, la B1, un „exponent“ al „pieței“ care mi-a făcut frică. Sigur de el, gata să propună miniștri, vizibil halucinat de misiunea lui salutară, pe scurt, genul de om care lucrează deja la statuia proprie.

Și eu sînt pentru schimbare totală. Dar dacă e să aibă loc, ea ar trebui să meargă mult mai departe decît ne stă nouă în putere de azi pe mîine. Ar trebui să avem, mai întîi, un alt fel de electorat. Nu putem visa la primenirea clasei politice, cu alegători care n-au capacitatea să deosebească între promisiunea rațională și parada demagogică, și care votează, o dată la patru ani, cu ochii pe un kilogram de ulei, care se lasă prostiți, fără o minimă rezistență, de orice fanfaronadă patriotardă, de orice horă electorală în piața publică. Schimbarea totală înseamnă o reformă drastică a școlii, a moravurilor, a inerțiilor „tradiționale“. Nu cred că voi apuca această schimbare. Pot doar să mă bucur că exigența ei a apărut pe tapet…

Apropo: au demisionat miniștri, au amuțit o sumedenie de gălăgioși de partid, PSD-ul nu mai vrea premier din propria gașcă, UNPR-ul balansează între fronturi, politicienii în genere nu ne mai distrează seară de seară la televizor (cu excepția cîtorva nărăviți ai perorației îndrăgostite de sine, de genul Nicolicea, Codrin Ștefănescu și alți cîțiva caraghioși fuduli, cu certitudini de beton). Și totuși: dacă zapezi seara de la un canal de televiziune la altul, descoperi că studiourile care găzduiesc talk-show-uri sînt populate de aceleași echipe de „experți“, abonați definitiv la „prestație“ jurnalistică. De ani și ani sîntem dădăciți de aceleași figuri. Totul se schimbă, ei nu! Schimbare totală? Dar n-ar trebui umblat nițeluș și la presă? N am putea să uităm, măcar o vreme, de micile confrerii de „comentatori“ care ne indispun zilnic cu suficiența lor harnică? De propagandiștii de duzină ai diferiților patroni, de gazetarii traseiști (azi la Antena 3, mîine la Rea­litatea, sau la B1), de literatorii, psihologii și istoricii de artă reciclați în „analiști politici“, de moderatoare fioroase și moderatori patetici, de „maeștri“ boreali și editorialiști necruțători, cu trasee ideologice amețitoare, de la „Ștefan Gheorghiu“ la teologie? Nu ne-ar trebui și „pe acest tărîm“ oarecari înnoiri? Abia atunci vom putea spune: dacă e schimbare, schimbare să fie! Dar s-o vedem și noi! Să respirăm și noi alt aer! Cinstit vorbind, mă includ în această perspectivă. Voi reflecta la o odihnitoare retragere. Numai să nu mă certe „opinia publică“ pentru izolare lașă, „elitistă“, în turnul de fildeș…