Lichidatorii

Cînd, acum mai bine de treizeci de ani, Gorbaciov s-a apucat de reformele liberale binecunoscute, care aveau să ducă în final la implozia imensului și puternicului imperiu sovietic și la eliberarea de comunism a Europei de Est, cei mai mulți am salutat evenimentele și felul de a fi al secretarului general al PCUS. Ne-am gîndit că Istoria și-a regăsit cursul firesc – anume înspre tot mai multă libertate, așa cum crezuse Hegel – și că ceea ce se întîmplă avea să conducă la mai multă pace pe lume și prosperitate. Și așa a și fost – destulă vreme. Oricum, puțini au crezut chiar atunci că Gorbaciov era un nebun, un ins care își demola sistematic propriul stat și imperiu. Mai tîrziu, firește, mulți, mai ales ruși, au ajuns la această concluzie; totuși noi, liberalii, l-am așezat pe Gorbaciov și reformele sale pe versantul însorit al Istoriei.

Și dacă, totuși, Gorbaciov n-a fost decît un fel de nebun – desigur, bine intenționat (dar care nebun nu-i bine intenționat?), iar versantul însorit al Istoriei nici n-a existat, din simplul motiv că e greu de descoperit o Istorie cu majusculă – adică mers direcționat, progres mai rapid sau mai lent înspre un scop predictibil, fie el și libertatea omului și a spiritului său?

Pun această întrebare azi, cînd parcă începem să asistăm la procesul simetric celui din anii ’80: un președinte american, dispunînd de țara cu mult cea mai bogată și mai puternică din lume, conducătoarea „lumii libere“, procedează de parcă ar vrea „cu mîinile proprii“ să scadă această putere și influență. Își insultă și își sabotează aliații cei mai buni (țările din Europa occidentală), în schimb face temenele unui dictatorial președinte rus (la recenta întîlnire în doi de la Helsinki), care și-a purtat țara prin diferite agresiuni în ultimii ani. Impune protecționism economic, se retrage din tratate internaționale, precum cel cu Iranul, slăbind astfel credibilitatea Americii pe viitor, se contrazice la tot pasul, uneori în mod ridicol, își decredibilizează înaintea „adversarului“ Justiția și serviciile de informații din propria țară, ca să nu mai vorbim de gafe „minore“, de pildă că se poartă ca un bădăran cu regina Angliei, contribuind prin acest gest să fie încă mai detestat decît era, în Marea Britanie, cel mai bun aliat de pînă acum al SUA.

Rezultatul este că nimeni dintre aliați și prieteni nu mai știe încotro va merge politica Statelor Unite. De exemplu, textele semnate la ultima reuniune NATO sînt foarte severe la adresa Rusiei, dar care le mai este valoarea, cînd Trump le poate oricînd invalida cu un tweet? Așa cum Gorbaciov, pe timpuri, îi năucea pe birocrații din stat, partid, aliați și servicii, fiindcă proceda mereu contrar scopurilor și rațiunii sistemului, inversînd mereu direcția tactică, tot așa pare să procedeze, mutatis mutandis, și Donald Trump. Nu întîmplător, fostul secretar de stat Henry Kissinger s-a referit la Trump ca la unul dintre acei conducători care „încheie o eră“. Să fi avut în minte celebrul om politic și teoretician ca termen de comparație tocmai pe Gorbaciov care „încheiase“ și cu care se încheiase era comunistă?

Sigur, sînt niște mari deosebiri între cele două cazuri: de exemplu, se știe bine azi că URSS era, în deceniul nouă al secolului trecut, la capătul puterilor sub raport economic. Sistemul economic comunist pur și simplu nu mai funcționa. Așa că exista o rațiune pentru care Gorbaciov să încerce reformarea lui. Dimpotrivă, SUA sînt azi în plină creștere economică și eu nu întrezăresc nici o rațiune profundă pentru a se distruge sistemul relațiilor economice și politice internaționale. Ceea ce nu înseamnă că nu sînt multe ajustări de făcut, dar oricum protecționismul economic nu poate face parte dintre măsurile rezonabile. Invers, Rusia, lovită de sancțiuni economice și obligată să cheltuiască sume mari pentru apărare, cu un PIB abia ceva mai mare decît al Italiei, dar mai mic decît al Braziliei, n-ar putea face față unei noi curse a înarmărilor și are puține atuuri de fond, în afara agresivității și a metodelor de intimidare. Să ignore Trump aceste „detalii“? Imposibil de crezut. Vrea cu tot dinadinsul să facă altfel decît predecesorii săi, chiar și atunci cînd aceștia au procedat corect? Au ales americanii un bufon? Sau, cum cred tot mai mulți, președintele american e șantajat cu ceva umilitor? Ca adversarul mai slab să încerce să cîștige bunăvoința adversarului mai puternic s a mai văzut de destule ori în istorie, și chiar Gorbaciov a făcut acest lucru în felul lui prin politica de „glasnost“; dar ca adversarul mai puternic să se umilească înaintea adversarului mai slab, mergînd pînă la a-și discredita înaintea lui propriile servicii de informații, nu-mi amintesc să se mai fi întîmplat, astfel încît suspiciunile sînt rezonabile.

Pe scurt, dacă ambii președinți par să fie niște „lichidatori“ ai puterii și influenței propriilor state și „imperii“, Gorbaciov rămîne totuși în istorie ca un om de stat rațional, chiar dacă dominat de mari iluzii despre „reformabilitatea“ comunismului. Prin comparație, în cazul lui Trump, nu se văd decît explicații psihologice ale unei personalități deviante – asta dacă nu invocăm ceva întunecat, cu care e ținut în lesă de Putin.

În orice caz, din nou, Istoria joacă feste celor care pariază pe înțelegerea sensului ei și pe conformarea la presupusa ei direcție rațională. Pare să fie festa supremă: absența.