Legi împotriva competenţei
Relaţia oamenilor şi a instituţiilor cu legea are, în România, unele particularităţi, pe care cu greu le-am putea explica unor naţiuni europene cuminţi, fără imaginaţie şi fără darul improvizaţiei. Semnalez, la repezeală, două: 1) Mai peste tot, scopul legilor e să te împiedice să faci lucruri rele. La noi, situaţia e mai complexă: legile sînt gîndite în aşa fel, încît să te împiedice, deopotrivă, să faci lucruri bune. 2) Un mare rezervor de ingeniozitate locală se declanşează ori de cîte ori trebuie găsite mijloace de a încălca legea, în scopuri necurate. Cînd însă se pune problema să faci o derogare benefică, să eludezi sau să nuanţezi litera legii pentru a obţine un rezultat onorabil, toţi devin riguroşi: nimeni nu e mai presus de lege, legea nu poate fi contrariată în nici un fel, dura lex, sed lex. La rău, inventivi şi flexibili. La bine, legalişti pînă-n pînzele albe. Demagogia politică preferă să trateze o lege proastă drept sacrosanctă, decît să se străduiască a o schimba. S-ar zice că, în principiu, Parlamentul nu are altă sarcină decît să ratifice un sistem juridic complet şi să intre apoi într-o onorifică adormire. Nimic n-ar mai fi de adăugat, de schimbat, de regîndit. Iată un caz: se deschide, la Stockholm, un Institut Cultural Român. Bună idee a centralei din Bucureşti şi a Ministerului de Externe. I se propune lui Dan Shafran să fie director. Idee foarte bună şi - aş spune - inevitabilă, a lui Horia-Roman Patapievici. Dan Shafran făcuse ani de-a rîndul, de bunăvoie şi pe gratis, munca unei întregi instituţii (absente). Emigrat în Suedia în 1982, angajat pe un post de mare răspundere la Biblioteca Regală a ţării sale de adopţie, el a tradus şi s-a îngrijit de publicarea unor importanţi autori români în solide edituri scandinave: de la Urmuz, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi Benjamin Fondane, la Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Denisa Comănescu, Matei Călinescu şi Gabriel Liiceanu. A tradus şi autori suedezi în româneşte, a alcătuit generoase antologii de poezie precum şi un masiv dicţionar suedez-român. E membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia, al Asociaţiei Ziariştilor Suedezi şi al PEN-clubului suedez. A luat mai multe premii pentru opera sa de traducător, printre care, în 2003, premiul Academiei Suedeze. Pînă şi România, "beneficiarul" acestei energice şi temeinice hărnicii, a înţeles să-i acorde Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer. În genere, nu poţi spera să ai, într-o ţară străină, un slujitor activ de o asemenea anvergură. Iar dacă îl ai, nu poţi spera să accepte propunerea de a se încărca, fără beneficii majore, cu o corvoadă administrativă. Dar avem noroc: Shafran e dispus să se angajeze ca director al noului Institut. Suedia, la rîndul ei, e de acord ca un cetăţean suedez să fie directorul unei instituţii străine. Ceea ce nu poate accepta e ca cetăţeanul cu pricina să aibă grad diplomatic. Nu-i nimic: Dan Shafran (care are şi cetăţenie română) renunţă la ideea de a avea grad diplomatic. Şi aici intervine, zelos şi incoruptibil, legea autohtonă. Nu poţi fi director de Institut Cultural în străinătate fără grad diplomatic. Competenţa, oportunitatea, interesul naţional devin secundare, faţă de legalismul intransigent al unui mecanism orb. Preferăm, oricînd, un prostănac, un chilipirgiu, o hahaleră cu acte în regulă (am cunoscut atîţia!), unei înzestrări superlative, pentru a cărei utilizare ar trebui să găsim calea unei derogări utile de la lege, dacă nu, pur şi simplu, pe aceea, mai radicală, a unei rectificări legislative. Ne blocăm, astfel, în propria noastră capcană. În străinătate trăiesc o sumedenie de români care, prin poziţie, experienţă, relaţii şi performanţă, pot aduce ţării servicii decisive. Am stabilit că nu-i putem folosi, decît impunîndu-le condiţii birocratice de un patriotism discutabil. Ne descurcăm şi fără ei. Avem destui prieteni, rude şi colegi de liceu aici, în ţară, care de-abia aşteaptă mici sinecure. Şi avem legi, care să ne apere sever de orice soluţii convenabile. Fireşte, dacă Dan Shafran vrea cu orice preţ să ne facă servicii, avem la îndemînă cîteva şmecherii rentabile: de pildă, îi putem cere să facă el toată treaba, iar noi să numim director pe altcineva. La o adică, îi putem da şi o modestă recompensă financiară: îl vom trece în acte ca "angajat local" ("coordonator de programe" dacă ne învoim, sau şofer, dacă ne sare ţandăra) şi îl vom lăsa să-şi facă damblaua culturală, cîtă vreme nu ne plictiseşte prea mult. În definitiv, n-are decît să-şi rezolve problemele singur. Noi ne apărăm legile. Şi nevoile. Şi neamul.