Lege, religie, politică
Cel care a spus „Să nu preacurvești!“ a spus și „Să nu judeci!“ (Pateric, Avva Theodotos)
La ora cînd scriu acest text, nu ştiu cum se va încheia referendumul. Cred însă că, prin organizarea lui, partidul de guvernămînt a obținut o mare victorie strategică. Mai întîi s-a arătat preocupat de o problemă foarte „actuală“ și s a situat de „partea cea bună“ a „neamului“, a tradițiilor „noastre“, a familiei, a bunelor moravuri, a Bisericii. În al doilea rînd, punînd în dezbatere publică o temă atît de „sensibilă“, a reușit să modifice radical agenda interesului național. De o bună bucată de vreme, nu mai vorbim despre spitale, autostrăzi, manuale, prețuri crescute, reforme (îndoielnice) ale Justiției. Vorbim preponderent despre căsătorii, copii răpiți de LGBT-iști, „progresiști“ nepatrioți, dușmani ai cutumelor strămoșești. În al treilea rînd – și poate asta e „lovitura“ cea mai profitabilă –, partidul de guvernămînt și susținătorii lui au reușit să creeze o breșă vehementă în tabăra adversă. Inși care păreau legați de aceleași convingeri politice (anti-PSD) sînt acum divizați (foarte convenabil pentru cei de la putere), după cum susțin sau nu Coaliția pentru Familie, după cum se situează ideologic și comportamental față de referendum. Una peste alta, oricum s-ar încheia „consultarea“ publică, portretul PSD iese – prin cele trei milioane de semnături strînse de inițiatorii scrutinului – în cîștig.
„Subtilitatea electorală“ pe care nu par să o fi perceput o mulțime de oameni altminteri foarte inteligenți este asimilarea pînă la confuzie a opțiunilor privind familia tradițională și participarea la referendum. Nimănui nu pare să-i treacă prin cap că poți să fii, în același timp, un adept al familiei tradiționale, dar un opozant al ideii de referendum pe această temă. Nu! „Aiasta nu se poate!“: absentezi de la urne, ergo susții căsătoriile gay! Cu alte cuvinte, „cauza“ bună scuză mijloacele. Dacă Ceaușescu propune un referendum despre obligativitatea de a ține post de două-trei ori pe săptămînă, ne repezim, creștinește, să-l susținem, lăsînd deoparte faptul că, pentru el, postul nu e decît un mod de a cosmetiza penuria alimentară… O fi, dar pentru noi, postul e totuna cu a-L mărturisi pe Iisus Hristos! Tot așa, ne putem gîndi, grijulii și pe un fond de sărăcie generală, la o lege care să instituie spălatul matinal pe dinți drept o obligație cetățenească. Nu se poate „curăție“ fără curățenie… Dar eu am dreptul, sper, să văd lucrurile altfel: mai întîi pîine pe masă și abia apoi legiferarea danturii „tradiționale“. Sigur, exagerez. Problema familiei are altă anvergură. Și n-am nici o îndoială că, filogenetic vorbind, instituția familiei își pierde sensul originar dacă iese din structura „bărbat-femeie-progenitură“. Iar un cuplu gay care, prin definiție, își ia distanță față de tradiția familială unanimă, se pune într-o situație paradoxală cînd pretinde să fie asimilat acestei tradiții. Au ales altceva, să rămînă coerenți cu termenii opțiunii lor! Da, sînt de acord cu parteneriatul civil, dar, de pildă, am dubii cu privire la problema adopției, pentru că am „prejudecata“ normalității parentale. Mi se pare „firesc“ ca orice copil să aibă, de la bun început, șansa de a pricepe și experimenta noțiuni fundamentale legate nu numai de ideea de „cuplu“, ci de alcătuirea originară a lumii: „masculin-feminin“ (vezi și tradițiile Chinei vechi și ale Indiei vechi), „maternitate-paternitate“, „uniune-diversitate“ etc.
Pe de altă parte, nu cred nici că totul se poate legifera, nici că referendumul în genere e o soluție garantată, suverană, universal benefică. Aș reaminti cititorului cît de cît familiarizat cu Scriptura că Iisus a fost crucificat pe bază de referendum! „Poporul“ a votat împotriva Lui, salvîndu-l pe Baraba. Adaug – pentru a accentua diferența dintre problema homosexualității și legitimitatea referendumului – că cea dintîi e o problemă complicată, ubicuă, străveche, practic nedefinită în cauzele și simptomatologia ei, în vreme ce legislația e inevitabil conjuncturală, manipulabilă, interpretabilă (în bine sau în rău). Politicieni mai curînd zglobii din punct de vedere conjugal ies la bătaie pentru „familia tradițională“ pe care, în fapt, o ilustrează deficitar. Că atunci cînd vorbim despre homosexuali vorbim despre un păcat „împotriva naturii“? OK! Dar amorul hetero are și el „derapajele“ lui, „soluțiile“ lui, străine de rigorile „firii“. (Pe cînd un referendum pentru interzicerea unor practici „divagatorii“, în afara poziției „misionarului“?) În plus, familia tradițională se confruntă și cu alte păcate: curvia, preacurvia, violența domestică. Referendum? Și cum arată „controlul“, „flagrantul“, „circumstanțele atenuante“? Nu riscăm să abuzăm de spiritul de geometrie în dauna spiritului de finețe? De judecată în dauna iertării? Cum rămîne cu „iubirea aproapelui“, ba chiar cu „iubirea vrăjmașului“?
Ceea ce m-a indispus, de-a lungul numeroaselor dezbateri pe aceste teme la care am putut asista în ultima vreme, au fost suficiența, inflația siguranței și a îndreptățirii de sine, voluptatea judecății nemiloase, disprețul autoritar față de opinia diferită. În ambele tabere. Ne confruntăm din nou cu ispita de a sluji politicul cu o pasiune cvasi-religioasă și cu aceea de a apăra religia cu o vervă propagandistică de tip politic. De o parte „tradiționaliști“ care cred că au toate îndreptățirile, de cealaltă „progresiști“ care cred că merită o porție suplimentară de drepturi, altele și mai multe decît oamenii „obișnuiți“. Nu se stă de vorbă. Se proferează acuzații și amenințări. Cînd aud că au existat preoți și primari care le-au comunicat aparținătorilor lor că, dacă nu merg la referedum, vor fi privați de dreptul la căsătorie civilă și la înmormîntare, mă gîndesc că Judecata de Apoi nu se mai amînă pînă la „sfîrșitul veacurilor“, ci are loc imediat: vom primi prompt adeverințe care să ne repartizeze în iad sau în rai, după cum ne-am purtat sîmbăta și duminica trecute. Sînt sincer invidios pe cei care se simt deja mîntuiți și dau cu anatema în dreapta și-n stînga. Dar în Evanghelia mea există locuri care sună nițel altfel. „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!“ (1 Corinteni, 10, 12). „Omule, dacă tu judeci, n-ai iertare, căci judecîndu-i pe alții, te condamni pe tine“ (Romani, 2,1). “…dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos“ (Galateni, 2, 21). „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Galateni, 5, 14). Știu replica: noi nu judecăm pe alții, noi apărăm o valoare tradițională. Oare? Va schimba cutare articol din Constituție realitatea „din teren“? Vom face ordine organizînd ședințe de partid în biserică, cu altarul drept scenografie optimă? Eu, unul, nu mă pot implica în acest mod de gîndire. Și – sperînd că cei născuți sau marcați contextual de deprinderi neconforme vor reflecta responsabil la statutul lor prezent și viitor – voi continua să mă rog pentru luminarea lor lăuntrică. Cum să-i trimit în iad pe Socrate și pe Michelangelo, pe Proust și pe Gide, pe Ceaikovski și pe Oscar Wilde, pe Leonardo da Vinci, pe Thomas Mann, Walt Whitman, Roland Barthes și pe atîția alții pe care Dumnezeu i-a hărăzit unei crîncene confruntări cu ei înșiși?! Cum să-i exclud din „bibliografia“ mea pe Ion Negoițescu sau pe Petru Comarnescu? Tot ce pot cere invertiților e să renunțe la militantism, la confiscarea unor instituții născute după alte criterii decît ale lor și la stigmatizarea celor care nu le sînt asemenea ca fiind înapoiați, anormali, victime ale unei propagande „reacționare“. Păcatul de a crede așa ceva mi se pare mai grav decît „diferența“ care îi definește în plan intim.
Sîmbătă, 6 octombrie 2018