Laudă și blam
În general, n-avem multe lucruri bune de spus despre guvernele din ultimul timp ale României (Ciucă și Ciolacu, mai ales), nici despre această ultimă parte a ultimului mandat al președintelui Iohannis. Totuși, merită să evidențiem din cînd în cînd ceea ce e bine, mai ales că e foarte important: poziția fermă și clară de susținere a Occidentului (SUA și UE) atît pe frontul din Ucraina contra Rusiei, cît și pe cel, recent redeschis, din Israel, contra Hamas. Despre susținerea Ucrainei de un an și jumătate, nu foarte gălăgioasă, dar eficientă atît pe plan economic, cît și militar, nu mai e nimic de adăugat, s-a spus cam tot ce era necesar. Pe de altă parte, aș sublinia vizita recentă a premierului Ciolacu în Israel la cîteva zile după oroarea de la 7 octombrie, vizită simbolică de susținere. Cît despre ultima rezoluție antiisraeliană a ONU, propusă de țările arabe și votată cu o largă majoritate de „Sudul global”, abținerea României (și nu un vot contra, precum SUA), alături de cea a unor state ca Franța sau Marea Britanie, se explică probabil prin dorința de a menține canale de comunicare cu unele țări arabe și de a nu-i periclita pe destul de numeroșii cetățeni români de acolo. Dar susținerea politică și diplomatică a Israelului nu e în discuție.
Așadar, trebuie lăudat angajamentul pro-occidental al României, rămas ferm, clar, fără mai vechile ezitări și divergențe din vremurile – mai clemente, ce-i drept – pe cînd Năstase, Tăriceanu, Voiculescu se confruntau cu Traian Băsescu, adesea chiar pe aceste teme. România, din fericire, n-a urmat modelul Ungariei lui Viktor Orbán, deși ar fi fost nu numai tentant, dar și cu antecedente naționale: jocul la două capete, „neutralismul”, naționalismul populist, complacerea în echivoc au fost adesea încercate la noi în diferite perioade ale istoriei, încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu și pînă la Ceaușescu și Iliescu, cu rezultate discutabile. În jurul nostru, azi, sînt multe tentații pentru echivoc politic: recent realesul premier Robert Fico din Slovacia urmează exemplul Ungariei în raport cu NATO și Ucraina, în timp ce fostul guvern conservator al Poloniei, ferm față de Rusia, s-a tot aflat în coliziune cu UE. (Să vedem ce va fi cu noul guvern, rezultat în urma alegerilor recente.) Ce să mai spunem despre Turcia lui Erdogan, „neo-sultanul” care visează la restaurarea Imperiului Otoman, deși Turcia e țară NATO, și se plasează unilateral în tabăra Hamas, întreține o amiciție ambiguă cu Putin și condamnă vehement Israelul și Statele Unite? Jocul dublu, între Occident și axa Iran-Rusia-Coreea de Nord, dar cu o preferință pentru „Axă”, pare să fie la modă pentru destule țări importante, de la China la India și Brazilia, așa că e de elogiat faptul că România n-a adoptat acest model. Iar opțiunea pro-occidentală, fără îndoială, nu poate fi numai geopolitică și strategică într-o competiție tot mai globală și mai ascuțită, ci și de valori esențiale. Nu poți fi cu Rusia și păstra în interior un sistem liberal-democratic, tot așa cum, dacă condamni Israelul și-i negi dreptul la apărare în conjunctura actuală, nu poți evita să redeștepți demonii antisemitismului.
Totuși, deși poziția Guvernului român – așa cum o arată sondajele de opinie – e susținută de o majoritate consistentă a populației, există și o minoritate destul de importantă care are vederi cel puțin „neutraliste”, dacă nu francamente anti-UE și anti-NATO și, bineînțeles, și antisemite (mai mult sau mai puțin la vedere). Politic, ea se exprimă prin partidul AUR, aflat în poziție bună cu un an înainte de alegeri, și prin alte formațiuni mici, dar foarte vocale. Există apoi, desigur, forțe ultraconservatoare și antioccidentale în sînul BOR (din fericire, există și forțe care le țin piept deocamdată) și care continuă să exercite o influență notabilă în anumite medii populare – ceea ce s-a văzut recent, cînd documentarul lui Alexandru Solomon, Arsenie Boca – viața de apoi, n-a putut fi difuzat în unele locuri sub presiunea unor cercuri ortodoxiste și neolegionare.
În acest context, pe mine cel puțin mă tulbură alegerea recentă a unui nou membru corespondent al Academiei Române, la secția Filozofie, Economie, Științe sociale. Nu mă pronunț despre opera alesului (predominant de economie politică). Remarc totuși că domnia-sa, de ceva timp, umple FB-ul cu texte prolixe, a căror țintă sînt anumiți „intelectuali publici” descriși cu dispreț ca „neolovinescieni pe pilot automat” și „propagandiști” ai intereselor Occidentului – altfel spus, care nu-i împărtășesc poziția „neutralistă” și „neonaționalistă” în ce privește conflictul Rusia-Occident. (Rămîne de văzut cum va aprecia noul academician conflictul Israel-Hamas.) Faptul că Academia Română, sub conducerea istoricului naționalist Ioan-Aurel Pop (care în 2021 era cît pe ce să organizeze o sesiune dedicată notoriului antisemit Nicolae Paulescu, anulată în ultimul moment), n-a putut face acum o altă alegere este întristător, dar aproape era de așteptat. Faptul însă că la alegere ar fi contribuit filozofi emeriți, precum profesorii Mircea Dumitru și Mircea Flonta, care, pentru secția de Filozofie a Academiei Române n-au găsit un contracandidat valoros atît sub raportul operei, cît și ca orientare în războiul global al valorilor (deși cred că măcar unul putea fi descoperit printre „neolovinescieni”, chiar dacă, poate, le era nesuferit și lor, și altora) mi se pare cu adevărat îngrijorător.