Laudă Europei
Am aflat zilele astea că Universitatea Yale a scos din programa obligatorie a studenților în științe umane un curs ținut (pînă acum cîțiva ani), timp de decenii, de un celebru profesor de istoria artei, Vincent Scully. Cursul era numit „Introducere în istoria artei de la Renaștere pînă în prezent” și urmărea pulsul umanismului de-a lungul acestei perioade. De ce s-a întîmplat asta? Fiindcă, așa cum au explicat autoritățile responsabile, cursul „privilegia arta albilor, bărbaților, europenilor”. Se va oferi, în schimb, un curs care să ofere „o perspectivă globală” și care, mai ales, să combată europocentrismul, adică de fapt umanismul și continuatorii săi.
Ironia – fără îndoială rămasă ascunsă celor care au venit cu o asemenea intervenție sinistră – e că însăși ideea unei perspective globale asupra artelor, a culturilor și civilizațiilor în ansamblu a fost inițial una europeană, „albă și masculină”. Într-adevăr, asta era concepția stoicilor din Antichitate, cei dintîi gînditori, pe cîte știu, care să se fi considerat pe ei nu doar greci, ci și „cetățeni ai lumii” (kosmopolitai) – ei erau, regretabil, albi, bărbați și europeni sau asimilați unei culturi europene, cea elenică. Iar un epicurean din secolul II, Diogenes din Oinoanda, alb și el, bărbat și elen (ba în plus și foarte bogat), a reluat astfel ideea: „În orice parte a pămîntului, toți oamenii au – fiecare – altă patrie; dar față de întreg cuprinsul acestei lumi, întreg pămîntul este o singură patrie a tuturor și lumea e o singură casă”. Or, viziunea aceasta universalistă și umanistă a fost multă vreme o raritate.
Într-adevăr, oamenii de pretutindeni tind să fie etnocentrici – în sensul de a-și venera propria patrie, sau mai exact propriul trib, propriii strămoși, propriile cutume, propriii zei și de a-i desconsidera pe alții și de a disprețui tot ceea ce le aparține lor. Nici o cultură n-a făcut excepție. Pentru chinezi, China era „Imperiul din mijloc” (loc privilegiat), iar toate celelalte popoare erau semiumane. Japonezii se considerau – pînă la război – o rasă superioară tuturor. Aztecii precolumbieni organizau hecatombe de jertfe omenești pe care trebuiau să le furnizeze triburile învinse, considerate inferioare, bune numai de hrănit nesațul zeilor. În regulă generală, „celălalt”, „străinul” – cel de alt neam, ba chiar ținînd de o categorie socială inferioară – era pretutindeni în lume înjosit, ținut în sclavie, chiar considerat cumva neuman. Castele inferioare, sudra, paria, la hinduși, erau – pînă de curînd – „de neatins”; pentru slavi, germanul era numit „ne-meț”, adică „nevorbitor”, iar grecul îi spunea „barbaros”, adică „bîlbîit”. Regii africani din Evul Mediu organizau vînători de oameni printre triburile subjugate, spre a procura sclavi pe care apoi îi vindeau negustorilor de sclavi europeni. La europeni, Diavolul era (și este) pictat în negru; la africani – în alb. Cel disprețuit sau înjosit își merita soarta, chipurile: Eva păcătuise prima, înaintea lui Adam; Ham, fiul lui Noe, considerat a fi negru, și urmașii lui meritau să fie robii fraților săi (Sem și Iafet), fiindcă Ham văzuse genitalele tatălui lor; amaleciții și moabiții, urîți de evreii biblici, proveneau din incestul străbunului lor Lot cu fiicele sale. În schimb, pentru eleno-egipteni, evreii erau o rasă urîtă de zei, care fusese alungată din Egipt, deoarece ar fi fost infectată cu o boală contagioasă.
Etnocentrismul a fost așadar universal în toate civilizațiile – de la asirieni la germani. Așa cum tot universală au fost sclavia și subjugarea femeii. Dar numai în Europa a apărut, timid și rar la început, tot mai apăsat ulterior, opoziția la acestea – și nu numai pur religioasă și discursivă (precum la unii profeți biblici și în creștinism), dar și politică și socială. Nici un stat musulman – indiferent dacă e vorba de Califatul arab sau, mai tîrziu, de Egipt, de Imperiul Otoman ori de emiratele berbere – n-a desființat sclavia și nici măcar comerțul cu sclavi, ci dimpotrivă, le-a stimulat pînă tîrziu în epoca modernă. Regatele creștine europene, aflate sub influența Luminilor, sînt cele care au desființat comerțul transatlantic cu sclavi în secolul al XVIII-lea, iar apoi au desființat cu totul sclavia din colonii.
Firește, nu o dată, în cultura europeană s-au născut concepții care să justifice inegalitatea dintre oameni, precum antisemitismul și rasismul moderne: prin asta, însă, europenii au urmat același impuls natural pe care îl constatăm la extrem-orientali, la incași, la vechii egipteni, la africani. Dar nu e permis să omitem că tot cultura europeană este aceea care a născut și antidotul: curente care să promoveze unitatea și egalitatea tuturor oamenilor – întîlnim astfel de curente începînd cu Epicur pînă la Bartolomeo de Las Casas, și de la umaniști pînă la la Lumini, la principiile Revoluției Franceze și la liberalismul modern. Feminismul nu s-a născut nici în Africa, nici în lumea musulmană, nici în cea confucianistă, care au subordonat complet femeia. S-a născut în cultura occidentală modernă și din idei pur europene. Ce-i drept, Șaria islamică i-a tolerat pe evrei și pe creștini, dar i-a considerat inferiori sub toate aspectele. Adevărata toleranță religioasă, bazată pe egalitate în raport cu un stat de tip secular, fără preferințe religioase, e de neconceput pînă azi în oricare altă cultură în afara celei europene moderne sau a acelor culturi care s-au inspirat din cultura europeană. Colonialismul și imperialismul sînt cu siguranță fenomene universale: aztecii, asirienii, mongolii, arabii, romanii n-au făcut excepție, la vremea puterii lor. Dar numai în Imperiul Roman au apărut la un moment dat (în 212), prin decretul împăratului Caracalla, o cetățenie unică și egalitatea în fața legii pentru toți oamenii liberi ai Imperiului, indiferent de originea, limba, religia și rasa lor. A fost o schiță a cetățeniei europene de azi și, poate, cine știe, a cetățeniei universale de mîine.
Laudă Europei!