Lăsați critica! Vrem soluții!

Nu e prima oară cînd mă confrunt, pe blog sau la cîte un post de televiziune, cu reproșuri nerăbdătoare: mi se spune că mă complac (asemenea multor „intelectuali“ și „reprezentanți ai societății civile“) în exercitarea unui acru spirit critic, dar nu vin niciodată cu soluții eficiente pentru îmbunătățirea situației. De curînd, am avut ocazia, într-un interviu solicitat, la Timișoara, de excelentul jurnalist Melania Cincea (cf. Timopolis, 29 aprilie), să-mi spun încă o dată părerea pe această temă. Îmi permit să reiau mai jos (cu minime modificări) pasajul cu pricina, în speranța că aș putea clarifica nițeluș rolul, rostul și limitele spiritului critic, în condițiile în care „diagnosticul“ corect al unei stări de fapt e, într-o primă etapă, mai important decît „tratamentul“ propriu-zis… Iată răspunsul meu la una dintre întrebările interviului:

Tema „soluţiilor“ e o temă spinoasă și, aș spune, o capcană specific autohtonă. În general, românii „au soluţii“. Cum stai de vorbă cu unul, auzi: „Îţi spun eu ce trebuie făcut.“ Românii sînt „deștepți“, au idei: „Dă-mi mie pe mînă Internele, sau Finanțele, sau Agricultura și-ți rezolv tot, cît ai zice pește!“ Or, asta introduce un coeficient de arbitrar vesel, care nu e eficient, ba, într-un anumit sens, e direct primejdios, Nu oricine are competența să „vină cu soluții“. Mai mult: de obicei, tocmai cei mai nepricepuți sînt doldora de „soluții“. Dar, în realitate, cetățeanul obișnuit nu are alt rol decît să pună probleme, să exprime nevoi, să reacționeze la derapajul guvernamental. Nu „să rezolve“ lucrurile. E, dacă vreți, o problemă de „diviziune a muncii“: „soluțiile“ sînt lotul instituțiilor Puterii. Adică al acelora care au fost aleși să le găsească și au și mijloace să le implementeze. Da, se pot face consultări largi, sondaje de opinie, dezbateri publice. Dar un ministru nu își face treaba cerînd de dimineața pînă seara soluții „de la popor“.

Vin acum la tema intelectualilor (mai ales cei numiți „publici“). Văd mereu, pe forumurile articolelor pe care le public: „Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluții!“ Or, prestația mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, și unele sugestii în domeniile la care mă pricep cît de cît. Pot să și greșesc. Dar nu am responsabilitatea, competența universală ori cea specifică, necesare pentru a dezlega orice ecuație administrativ-politică. Nu mai spun că, în calitate de „simplu cetățean“, nu dispun de instrumentarul „punerii în practică“ a ideilor mele. Trec peste faptul că, dacă fiecare dintre noi s-ar repezi să propună soluții, am ajunge rapid la anarhie. Nu oricine e pregătit să „salveze“ țara.

Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filozofului, al intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator“, ca lider ideologic, ca „propagandist“ de meserie, gata să ducă masele spre un „viitor de aur“, e supraviețuirea unui „imperativ“ marxist. În fond, nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac – mai nimeni din această categorie – nu și-au propus și nu s-au simțit obligați sau îndrituiți să vină cu „soluții“ concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care „angajarea“ unor intelectuali nu a fost tocmai înțeleaptă… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intelectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat“. Cînd se întîmplă o neregulă, cînd apare o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. Dar rostul tău nu e, cum credea Marx, să schimbi lumea, ci să o înțelegi și să o faci înțeleasă. Restul e voință de putere, orgoliu, aflare în treabă. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea, pe domenii specifice, competențe cu șanse de reușită pragmatică, ele nu duc nicăieri, căci, de regulă, nimeni nu le solicită. Cine, la noi, îi întreabă pe reprezentanţii societăţii civile sau pe intelectuali ce ar fi de făcut? Avem, cu adevărat, fertile dezbateri publice? Domnul Dragnea îşi permite, de pildă, să decidă că vom muta o ambasadă importantă de colo-colo. Dumnealui nu ştie că în politica externă există contexte, experţi, înţelegeri internaţio­nale, riscuri. Vine din Turnu Măgurele şi spune: „Păi, să mutăm ambasada română de la Paris la Nisa“. Nu vreau să fiu răutăcios, dar dl Dragnea e un băiat de mîna a treia, un provincial zglobiu, care s-a trezit brusc într-o poziţie de decizie. Nimic din calităţile lui intelectuale, morale, pragmatice nu-l recomandă pentru a conduce ţara asta. Ca să conduci o ţară, trebuie, totuşi, să ai nişte înzestrări şi să ai un proiect. Nu să te bagi în față, ca să surîzi, șmecher, pe sub mustaţă, în stilul: „Hai, că vă fac din vorbe!“ E amețitor că un asemenea aranjor de duzină a ajuns în vîrful națiunii. Asta e nenorocirea. Soluția? Să plece! Dar uitaţi vă şi la ceilalţi miniştri, uitaţi-vă cum vorbeşte ministrul Educaţiei. Uitaţi-vă cum vorbeşte şi biata doamnă prim-ministru (…). Ce caută ea în fotoliul ăla? E ca musca-n lapte. Am vecini cel puțin la fel de competenți… Și totuși, a devenit un loc comun că „vinovați“ sînt, mereu, intelectualii. Dacă intră în politică o fac pentru că vor „sinecuri“ și privilegii, dacă nu intră stau, „elitiști“, în „turnul de fildeș“, fac pe deștepții și, în loc să rezolve lucrurile, „să se implice“, bombăne de pe margine! Soluții – ioc!