La un Apfelstrudel şi-un schnaps

29 aprilie 2010   SITUAȚIUNEA

Am plecat cu maşina, pentru a nu ştiu cîta oară, spre Europa de Vest. Pe DN 1 spre Braşov şi apoi Sibiu (căci am auzit că pe Dealu Negru sînt gropi şi nici autostrada Bucureşti-Piteşti nu se simte prea bine...), apoi spre Arad. La Orăştie, am vrut neapărat să văd dacă panoul cu un citat (lemnos) din „Romano Prodi, Preşedintele Comisiei Europene“ se mai află la locul lui, în spaţiul verde din mijlocul intersecţiei. Urmăresc viaţa acestui panou de ani întregi – pentru că mi s-a părut o foarte bună metodă de a continua tradiţia panourilor cu „trăiască şi înflorească“ şi cu citate din Ceauşescu. Panoul se află în continuare acolo şi felicit pe această cale autorităţile locale pentru că n-au dat dovadă de oportunism: chiar dacă dl Prodi nu mai este preşedintele CE, vorbele sale rămîn adînc săpate în plasticul panoului cu pricina. În fine, după ce mi-am satisfăcut şi această măruntă curiozitate personală, fără a mai întîmpina – vorba poliţiştilor de la Rutieră – „nici un eveniment deosebit“, după vreo 9 ore am trecut în Ungaria. Pe la Turnu. După cîteva zeci de kilometri pe nişte drumuri locale care acum cîţiva ani erau perfect asfaltate, iar acum sînt pline de cîrpeli şi de gropi, am ajuns pe autostrada Szeged-Budapesta. De aici încolo, totul a fost simplu.

Chiar şi din mersul maşinii, chiar şi prin impresii superficiale, Uniunea Europeană „se simte“, e prezentă în cotidian. Steagurile sînt peste tot (în curtea bisericilor, la intrarea în vreo prăvălie de provincie etc.), la graniţa româno-maghiară controlul se face în comun (încă un pas spre spaţiul Schengen), la graniţa maghiaro-austriacă nu mai există control (pasul „post-Schengen“), iar gheretele poliţiei de frontieră se degradează pe zi ce trece (eu, unul, le-aş lăsa definitiv acolo, să le amintească oamenilor că la un moment dat existau graniţe şi controale), iar cînd traversezi localităţile vezi peste tot cam aceleaşi supermarketuri, aceleaşi benzinării, aceleaşi panouri publicitare la aceleaşi produse de „larg consum“. Privite pe deasupra, toate aceste mici repere ale cotidianului dau un aer de „comunitate europeană a modului de viaţă“: datorită comerţului paneuropean şi multinaţionalelor noastre transcontinentale, nu te mai simţi străin într-o benzinărie sau într-un supermarket pe care îl frecventezi şi la tine acasă. Ştii că pîinea-i în dreapta şi sucurile în stînga, ştii cum e cu promoţiile etc.

La fel, cînd vezi panouri publicitare cu produse şi chipuri familiare, care te îmbie să cumperi cam aceleaşi servicii de telefonie, cam aceleaşi mărci de electrocasnice sau de cosmetice, te simţi un pic „ca acasă“. Moneda euro e şi ea o parte a acestui sentiment de familiaritate cu „ţările străine“: ai scăpat de schimbat bani (şi de găsit cursul cel mai favorabil), poţi compara mai uşor preţurile etc. Poţi plăti în euro, în benzinării şi în alte cîteva locuri, şi în Ungaria (care încă n-a adoptat oficial moneda), ceea ce – dincolo de orice raţiuni comerciale sau financiare – mi se pare un semn de ospitalitate: îi dai străinului posibilitatea de a plăti în moneda pe care o are, nu-l obligi să facă un drum pînă la bancă să schimbe bani pentru a putea cumpăra o pastă de dinţi. Oricine îşi poate da seama, pornind de la aceste mărunţişuri de viaţă trăită, de avantajele Uniunii Europene. Orice om, fie el nu prea şcolit şi care n-are habar cine e preşedintele UE (dar – mă scuzaţi – cîţi au habar cine e acest domn Van Rompuy?), poate simţi pe pielea lui că abstracţiunile astea despre „cele patru libertăţi“ şi despre „principiile fondatoare“ îi fac viaţa mai uşoară. Oamenii mai în vîrstă pot compara: pe vremuri, ca să treci dintr-o ţară în alta aveai nevoie de diverse acte şi vize, pierdeai vremea la graniţă, pierdeai bani pe comisioanele plătite la schimbul dintr-o monedă în alta etc. În ultimii 20 de ani, integrarea chiar a început să se vadă în viaţa de toate zilele (iar exemplele de mai sus sînt doar cîteva fleacuri de viaţă trăită – dar cu atît mai semnificative ca probe, ca dovezi că UE există!). Cei mai tineri, din fericire pentru ei, cresc într-o astfel de ambianţă: ce înseamnă graniţă, viză, marcă germană sau şiling austriac află eventual din cărţi, iar cînd trec printre gheretele părăginite rămase pe la fostele frontiere au dificultăţi să înţeleagă la ce foloseau, li se pare absurd sau îi pufneşte rîsul la gîndul că un nene în uniformă te privea sever şi îţi punea o ştampilă în paşaport ca să poţi trece din Franţa în Germania ori invers.


Aceste exemple de viaţă cotidiană sînt – ca şi observaţiile făcute din mersul maşinii – doar ce se vede deasupra, în stratul superficial al modului în care UE ne simplifică viaţa. S-a ajuns aici după zeci de ani de tratate, negocieri, acorduri şi dezacorduri între statele membre, după un lung proces de comunicare cu cetăţenii, după referendumuri ratate şi reluate etc. Ceva, totuşi, e putred. În ultimii ani, la alegerile europene s-au prezentat tot mai puţini votanţi, în diverse ţări partidele naţionaliste, anti-UE ori (măcar) eurosceptice au devenit tot mai populare, ideea renunţării la euro s-a vînturat prin diverse state (de exemplu Italia, care a cîştigat enorm din adoptarea euro). Ceva nu merge în comunicarea dintre instituţiile Uniunii şi cetăţeni, deşi se consumă bani mulţi în programele de comunicare, există priorităţi etc. Dar un „ce“ inefabil din viaţa şi din gîndurile oamenilor face ca, la un moment dat, experienţele trăite să fie mai intense şi mai convingătoare decît eforturile tuturor profesioniştilor comunicării. Nu mi-e clar – pînă la urmă – cum de ditamai propaganda pro UE n-a avut rezultatele scontate, iar în unele ţări chiar a stimulat reapariţia naţionalismelor. Nu mi-e deloc clar. Mă duc la Cafe Prueckel să mănînc un Apfelstrudel şi între timp mă mai gîndesc. Poate iau şi-un schnaps... 

Viena, 25 aprilie 2010

______________________

Găsiţi aici poze din călătorie.

Mai multe