La Tratat nou, negocieri noi...

La jumătatea lunii decembrie au avut loc două evenimente importante pentru construcţia europeană: la Strasbourg a fost semnată Carta Europeană pentru Drepturile Fundamentale, iar la Lisabona a fost semnat Tratatul Uniunii Europene. Carta adună la un loc principii deja existente în alte documente şi nu stabileşte prerogative noi pentru Uniune: aparent, nimic nou, în afară de documentul în sine - o sinteză a valorilor şi principiilor fundamentale care guvernează viaţa cetăţenilor Uniunii Europene şi a rezidenţilor în statele UE. Curtea Europeană de Justiţie este cea care va veghea la respectarea prevederilor cartei; dar asta se va întîmpla numai după ce toate statele membre vor ratifica Tratatul de la Lisabona. Şi aici ajungem la miezul problemei. Tratatul de la Lisabona este ceea ce a "rămas" din fostul Tratat constituţional: o versiune simplificată şi "coafată" în aşa fel încît să nu-i mai sperie pe cetăţeni cu ideea unui supra-stat european condus de birocraţii de la Bruxelles, care va "ucide" tradiţiile şi identităţile naţionale. Chestiunile importante din Tratatul constituţional au rămas: de la crearea unui post de preşedinte al Uniunii Europene pînă la schimbarea modalităţilor de constituire a majorităţii, de la reducerea numărului de comisari europeni la crearea unei politici externe europene comune (chit că denumirea postului înfiinţat în acest sens este de "înalt reprezentant", nu de "ministru de externe"). În ansamblu, acest nou Tratat ar trebui să permită reformarea instituţiilor europene, simplificarea deciziilor, asigurarea unei voci mai clare a UE în lume. Nu e deloc lipsit de importanţă "detaliul" că, prin acest Tratat, Uniunea Europeană capătă, în sfîrşit, personalitate juridică - devine, adică, o entitate distinctă în peisajul internaţional, pînă acum ea fiind o "simplă" organizaţie interguvernamentală. Dincolo de disputa teoretică între cei care vor o Europă federală şi cei care vor o Europă a statelor naţionale (dispută care va continua), acest nou document pare să facă un pas înainte în direcţia funcţionalităţii Uniunii. Cel puţin în intenţii. Urmează însă faza ceva mai complicată a aplicării noilor principii. Mai întîi, ratificarea. Păţiţi deja în Franţa şi Olanda, ai căror cetăţeni au respins prin vot proiectul de Tratat constituţional, liderii politici din statele membre par să îmbrăţişeze acum ideea ratificării pe cale parlamentară (cu excepţia Irlandei, care va face referendum, dar nu există deocamdată temeri privind obţinerea unei majorităţi favorabile). Cu alte cuvinte, acest pas al construcţiei europene redevine o acţiune a elitelor politice, după ce ani la rînd retorica "Europei cetăţenilor" şi a "participării la luarea deciziilor" părea să fi cîştigat teren. S-ar putea ca, în acest mod, ratificarea Tratatului să "treacă" fără emoţii. Dar succesul e încă departe. Mai întîi, pentru că eticheta de "versiune simplificată" are un sens relativ: înseamnă că e ceva mai scurt decît vechiul Tratat constituţional; altminteri, are peste 280 de pagini. Dacă adăugăm Carta Drepturilor Fundamentale şi alte cîteva documente de bază care statuează ce este şi cum funcţionează Uniunea Europeană, se cheamă că ajungem tot la ceva foarte complicat, greu de explicat cetăţenilor. Şi iar ajungem - inevitabil - la comparaţia deja banalizată cu Constituţia SUA, care încape pe doar cîteva pagini A4, cu amendamente cu tot, şi e lizibilă/inteligibilă pentru orice absolvent de liceu. Apoi, Tratatul este rodul unor lungi negocieri şi procese, începute de mult: este de fapt o modificare parţială a mai vechilor Tratate ale Uniunii Europene. Lumea se schimbă însă mai repede decît pot fi asimilate şi puse în documente tot felul de experienţe economice, sociale şi politice. Nu există, aşadar, riscul ca el să sufere deja de un oarecare decalaj faţă de realitate? Cînd a început "croirea" Tratatului constituţional, de pildă, UE avea mai puţini membri, China încă nu avea creşterea economică "ameninţătoare" din ultimii ani, tema imigranţilor era mai puţin acută în Europa, partidele populiste - mai slab reprezentate, "agenda Lisabona" (care trebuia să facă din UE o economie competitivă) încă mai hrănea speranţele unora, terorismul nu era perceput ca o ameninţare atît de puternică ş.a.m.d. Toate acestea - şi multe altele - aduc schimbări rapide în viaţa şi în percepţia oamenilor şi fac necesare o anume flexibilitate în luarea deciziilor şi o anume putere de adaptare pe care, pînă acum, instituţiile europene nu le-au dovedit. Teoretic, noul Tratat ar trebui să le asigure. Practic, el jonglează abil cu formulări care să nu deranjeze pe nimeni şi merge pe muchia de cuţit dintre competenţele Uniunii şi competenţele statelor membre. Or, tocmai aici se va da lupta pentru eficienţă, care va depinde de capacitatea politicienilor de a gîndi europeneşte şi de a nu ceda, din comoditate, marketingului politic naţional. Căci - aşa cum arată campaniile electorale din diverse ţări europene în ultimii ani - politicienii sînt prea adesea tentaţi să joace "la cîştig" pe teme naţionale, să le dea electoratelor din ţările lor ceea ce acestea aşteaptă (adică emoţii negative privind Uniunea Europeană, moneda unică, birocraţii uniformizatori de la Bruxelles etc.) evitînd să discute teme europene sau punîndu-le pe planul al doilea. Cît despre alegerile pentru Parlamentul European, ele înregistrează prezenţe la vot din ce în ce mai mici de la o legislatură la alta, în toate statele UE, ceea ce este - dincolo de orice interpretare rafinată - un semn că, deocamdată, cetăţenii nu se simt reprezentaţi la nivel european, nu percep Parlamentul European ca fiind "al lor". Aşa că, oricît de pozitiv am încerca să gîndim, realitatea este aceasta: Tratatul de la Lisabona trebuie ratificat pînă în 2009, apoi va intra treptat în vigoare, unele dintre prevederile sale urmînd să se aplice abia din 2014. E limpede că, pînă atunci, lumea se va schimba şi că va fi nevoie de ajustări, schimbări etc. La ritmurile de funcţionare ale UE, ar trebui ca negocierile pentru aceste ajustări să înceapă de acum...