La o expoziţie
Toamna trecută, Sorin Dumitrescu a deschis, la Mogoşoaia, o mare expoziţie care, din punctul meu de vedere, n-a avut ecoul meritat. Într-un mediu cultural sănătos, exerciţiul lui solitar ar fi provocat reacţii vii, analize, dezbateri. N-a obţinut decît tăceri sau bombăneli de mîna a doua. Simt nevoia să reacţionez, fie şi cu mare întîrziere, pentru a semnala un gen de eveniment care şi-a pierdut, la noi, relieful şi savoarea. Sorin Dumitrescu se mişcă, de multă vreme, într-un teritoriu vecin cu informulabilul. Pentru a-şi expune demersul, el atacă, de aceea, pe mai multe planuri. Rareori am întîlnit un artist ale cărui cuvinte să însoţească mai abundent, mai potrivit şi mai sofisticat imaginile pe care le produce. Fără a-şi propune să le substituie. E doar gestul - aproape disperat - al cuiva, care se străduieşte să fisureze opacitatea generală a oamenilor şi a instituţiilor. E un efort de despresurare... Pentru că Sorin Dumitrescu îşi pune întrebări pe care foarte puţini le mai au. Iar aceste întrebări sînt substanţa însăşi a singurătăţii lui. Care sînt aceste întrebări? Toate decurg dintr-una singură: cum poate cineva să facă artă creştină astăzi? Răspunsurile care circulă (în cazurile, rare, în care întrebarea se pune totuşi) sînt divagatorii. Versiunea schizoidă e mereu la îndemînă: credinţa e una, arta e alta. În atelier eşti pictor, la biserică eşti creştin. Nu e musai să le amesteci. Ba e chiar preferabil să le ţii la distanţă. Există şi versiunea "luminată": creştin în secolul XXI? Pe cine mai interesează o asemenea defazare? În sfîrşit, există versiunea nătîng confortabilă: poţi face, la comandă, artă creştină, pastişînd, cuminte, modele mai vechi, bizantine sau clasicizante, cu mediocre exigenţe de meşteşug. Un om şi un artist întreg nu vor asuma niciodată astfel de soluţii. Problema care se pune este: cum poţi rămîne liber în limite canonice, cum poţi fi contemporan în variantă atemporală, cum poţi împăca smerenia cu personalitatea, asceza cu senzualitatea, rigoarea cu pathosul? Cum poţi fi ascultător cu tradiţia, fără să fii flasc şi previzibil; cum poţi fi nou, fără orgoliu; conform, fără să fii convenţional; evlavios, fără pietism şi fără ipocrizie? Răspunsurile lui Sorin Dumitrescu se organizează în jurul a trei repere inconturnabile: 1. Nu există cercetare de limbaj în sfera artei creştine (şi, în fond, a artei religioase în genere) fără o solidă cultură teologică. Recursul la "instinct", "intuiţie", frison sentimental, fantezie ludică etc. nu are ce căuta în atelierul căutătorului. El trebuie să ştie, istoric şi dogmatic, care este suportul doctrinar şi eclezial al căutării sale. Sorin Dumitrescu este, în această privinţă, un caz rar: nu improvizează, nu îngăduie simplei opinii private să submineze adevărul Tradiţiei, nu lasă "inspiraţiei" ceea ce e o chestiune de cunoaştere. Imaginile sale "dau de văzut" o substanţă teologală bine stăpînită, un univers coerent de teme şi simboluri ale Bisericii. 2. Înţelegerea artei creştine e vagă şi parţială, dacă nu porneşte de la o experienţă spirituală nemijlocită. Fără participare liturgică, fără trăire rituală, fără ritmica practicii religioase, stricta cultură teologică e un eşafodaj abstract, iar arta icoanei - o gesticulaţie vidă, aplicare mecanică a unui reţetar. Lecturile şi deprinderea analizei vizuale nu pot da socoteală singure de rosturile imaginii sacre, nu pot lămuri "modul de funcţionare" al nevăzutului. 3. Pentru a te înscrie în tradiţia vie a artei creştine trebuie să o studiezi în datele ei concrete, în contextul ei originar. E ceea ce Sorin Dumitrescu numeşte "arheologia artei bizantine". Studiul atent al frescelor şi icoanelor medievale, reconstituirea lor analitică, detaliul adus în gros-plan, reflecţia tenace asupra compoziţiei, proporţiilor, desenului, toate acestea sînt indispensabile pentru cel care vrea să ajungă nu doar la o înţelegere arhivistică a lucrurilor, ci la familiaritate, empatie, convieţuire. Expoziţia de la Mogoşoaia era, pe acest fundal, o combinaţie de inteligenţă, viziune şi risc. O mare energie artistică - indigerabilă pentru unii tocmai datorită ireductibilităţii ei - se străduia să recupereze proximitatea sacrului, firescul şi prestigiul lui. Rezultatul nu putea fi decît o lume stranie, adică străină. În lumea de azi, e oarecum inevitabil ca prezenţa misterului să sune exotic. Cînd se manifestă în masiva sa alteritate, misterul are, mai întîi, un ce monstruos, cu condiţia să dăm cuvîntului amploarea semantică a substratului lui latin. Monstro, -a