La dispariţia lui Augustin Buzura

12 iulie 2017   SITUAȚIUNEA

Revista Dilema s-a născut la iniţiativa lui Augustin Buzura, pe vremea cînd era preşedintele Fundaţiei Culturale Române. Mi-a propus, generos, să preiau administrarea proiectului său, un proiect care, în contextul anilor ’90, s-a dovedit îndrăzneţ şi productiv. Augustin Buzura voia o revistă de cultură, într-un moment în care cultura era masiv politizată. Voia dezbatere, acolo unde nu se mai practica decît confruntarea în alb şi negru. Indiferent ce a urmat, indiferent de deosebirile de viziune şi de strategie care au sfîrşit prin a ne despărţi, nu pot să nu recunosc că această publicaţie n-ar fi apărut şi nu ar fi evoluat fără prestigiul răbdător al fondatorului ei. Fără Augustin Buzura. De aceea, aflînd vestea rea a dispariţiei sale, înţeleg să-i dedic, omagial, spaţiul rubricii mele. Dumnezeu să-l odihnească. N-am rămas într-o relaţie strînsă cu Augustin Buzura. Dar de Gusti mă simt legat cu recunoştinţă şi afecţiune. (Andrei Pleșu)

Prea devreme, prea tîrziu?
Augustin BUZURA 

După Revoluţia din decembrie 1989 a apărut, cum era şi firesc, un număr incredibil de publicaţii, de ordinul miilor, încît azi ar părea să fie ocupat întregul spectru de interese, iar orice nouă apariţie ar avea prea puţine şanse de supravieţuire. Şi-au creat publicaţii nu numai cei cu vocaţie reală, cei decişi să servească adevărul după care tînjiseră, ori o orientare politică, ci şi veleitarii şi agramaţii, incapabili odinioară să depăşească nivelul „Cîntării României“. Poşta redacţiei practic nu mai există, pensionarii ei dau sfaturi şi lecţii, am ajuns în sfîrşit la clipa cînd nimeni nu mai pare să aibă ceva de învăţat. Dacă această chinuitoare tranziţie nu ar fi adus într-o neagră mizerie materială şi morală mai bine de jumătatea populaţiei ţării, am fi atins idealul oricărui român alfabetizat: fiecare cu gazeta şi partidul lui! Ştim, prin urmare, că orice gust, nivel intelectual sau moral este acoperit de o sumedenie de publicaţii. Îndrăznim să credem că sîntem absolut necesari şi că zona spre care ne concentrăm atenţia mai are nevoie de noi reviste, şi ele, fără îndoială, în anii ce vin, vor trebui să apară. Prin urmare, am certitudinea că vom fi citiţi de cei ce tînjesc după dialog şi normalitate, de cei ce, punînd mai presus de ei înşişi ţara, aşteaptă de mult să discute despre viitorul ei fără să facă abstracţie de rănile vechi sau noi, de tot ce trebuie şi doare, de cei convinşi că democraţia înseamnă respect pentru opiniile celuilalt. Paginile publicaţiei vor fi, deci, refugiu sau loc de întîlnire al unei neînsemnate părţi din imensa categorie a celor ce nu urlă, nu urăsc, nu sînt intoleranţi, nu cred că numai ei au dreptate, a oamenilor care au fost o vreme intimidaţi ori încă din prima clipă s-au plictisit de noii activişti de partid(e) – mulţi la fel de goi şi de confuzi precum înaintaşii pe care-i imită cu succes –, de cei ce s-au încăpăţînat să întreţină mentalitatea stării permanente de asediu, grobianismul, intoleranţa, murdăria şi minciuna. Fiindcă, din păcate, de trei ani încoace ne este dat să trăim mai ales printre modele morale unice, disidenţi şi democraţi statornici, europeni şi europene încă din leagăn, încît, ascultîndu-i, îţi vine să te miri cum de s-a putut instala comunismul la noi, cum de au existat atîtea victime. Nu puţini dintre laşii şi turnătorii de ieri au devenit brusc luptători intransigenţi pentru democraţie, libertate etc. şi, de dimineaţa pînă seara, dau note la purtare celor pe care, tot ei, ieri, i-au turnat şi terorizat, oamenilor care, nesperînd că pe parcursul vieţii lor vor avea bucuria să asiste la agonia şi moartea celui mai absurd şi mai inuman dintre regimuri, s au străduit, cu preţul unor enorme sacrificii, să continue o tradiţie, să creeze valori, să facă în aşa fel ca ţara să nu moară, să fie pregătită pentru mîine. Şi tot aceşti democraţi de ultimă oră sînt, dacă trebuie, cu jalba la Istanbul, deplîng lipsa de civilizaţie şi de educaţie politică a poporului din care s-au născut sau, contra mai nimic, au devenit pseudonimele celor care nu ne-au vrut niciodată binele. Cu ajutorul acestor fiinţe, psihologi foarte buni par să lucreze cu mult succes, din nefericire, la atenuarea sau chiar distrugerea instinctului nostru de conservare. Înainte, în fostul regim, la orice tentativă de a ieşi din rînd, acest nesperat „om nou“, rezultat al alchimiei balcano-ceauşiste, te convingea că nu-i momentul sau îţi spunea cu seninătate „Te torn eu ca să nu mă torni tu!“; azi, în schimb, strîmbă din nas la orice, nu-i ajunge libertatea! Licheaua aceasta – aliată totdeauna cu prostia – ameninţă, terorizează, întreţine frica moştenită de la vechiul regim, cunoaşte perfect punctele vulnerabile ale oamenilor, de aceea, dialogul adevărat poate începe abia în clipa în care este înlăturată frica, anulată legea celui care strigă mai tare, stimulaţi cei ce încearcă să-şi redobîndească identitatea, să spună ce cred, adică să trăiască normal. Prin urmare, am avut timp să ne convingem că terorişti nu sînt numai necunoscuţii şi nepedepsiţii care în zilele Revoluţiei au tras, ci şi cei care vor să anuleze speranţa, încrederea în propria noastră putere de a ne privi în ochi şi în noi înşine. Şi mai ştim că vorbele pot fi mai eficiente decît armele, pot distruge sau pot învia oameni, de aceea este extrem de important ca ele să-şi redobîndească înţelesul, demnitatea. Limba de lemn pre-revoluţionară a fost înlocuită cu o alta, post-revoluţionară, la fel de periculoasă, în vreme ce cultura, din cauza stupidei cenzuri economice, riscă să treacă pe ultimul loc al interesului statului şi oamenilor, care nu mai pot face faţă preţurilor atît de liberalizate. Or, este imposibil de conceput redresarea morală a societăţii, un dialog civilizat, liber, între diversele opinii şi tendinţe din politică, economie, ştiinţă etc. în condiţiile în care cărţile şi publicaţiile serioase, atît de puţine, tind să aibă preţuri inaccesibile cititorului obişnuit. În acelaşi timp, orice publicaţie care să îndemne la normal, firesc, respect al opiniilor celuilalt nu poate fi bine primită în acest moment cînd ura şi intoleranţa au devenit atît de profitabile pentru noii activişti ai nopţii intelectuale, pentru înspăimîntător de numeroşii profitori ai Revoluţiei. Probabil că apărem prea repede, dar acest risc merită să ni-l asumăm, căci, mai ales în acest moment, este – zice un proverb – mai bine să aprinzi o candelă cît de mică decît să blestemi fără încetare întunericul. 

Dilema, nr. 1, 1993

Mai multe