La Berlin, despre normalitatea uitată a vieții
De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.
Berlinul e un oraş cu o abundentă vegetaţie. Nici unuia dintre administratorii lui nu i-a trecut prin cap să-şi bată joc de iarbă şi de pomi, să construiască pe socoteala spaţiilor verzi, să prefere, fără excepţie, cărămida, betonul şi sticla. Dimpotrivă. Totul e învăluit de adierea fragedă a unui oraş secund, „mai pur“, un oraş al plantelor, al miresmelor răcoroase, al păsărilor. În plin centru, te poţi trezi dimineaţa într-un paradis de cîntece, venit dinspre coroanele ample ale arborilor. Eşti într-un mare oraş european şi eşti, în acelaşi timp, într-un mare parc, într-un fragment, uşor rărit, de pădure. Respiri şi te mişti ca într-o staţiune montană. Traficul intens nu asfixiază niciodată auzul, văzul şi plămînii oamenilor. E absorbit în verdele predominant, într-o ambianţă în care „urbanitatea“ include natura şi naturaleţea. Dacă circuli prin Berlin cu maşina, descoperi (redescoperi?) civilitatea rutieră. Nu există pripă isterică, fălci încleştate, furii zoologice.
Fiecare şofer înclină să cedeze celorlalţi trecerea, se practică zîmbetul înţelegător, răbdarea, buna înţelegere. Românul constată uimit – şi adesea exasperat – că se respectă strict semnele de circulaţie. Dacă pe o anumită porţiune de stradă se cere limitarea vitezei, toţi rulează calm, încolonaţi cuminte, cu treizeci la oră. Poliţia nu are aerul încruntat al unei instanţe punitive, bicicliştii nu sînt duşmăniţi de şoferi, pietonii nu sînt somaţi, cu înjurături şi claxoane, să se grăbească. O pace civilizată e fundalul igienic al întregului oraş. Nu se strigă, nu se suduieşte, nu se proferează obscenităţi vesele.
Seara, la televiziune, euforia normalităţii regăsite continuă. Pe nici un canal nu au loc execuţii politice, în nici o emisiune politicienii nu dau de pereţi unii cu alţii. Se vorbeşte destins, cordial, eventual ironic, dar niciodată nu se ajunge la băşcălie ieftină şi trivialitate. Figuri ca Dan Diaconescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali sînt de negîndit. De neconceput sînt şi moderatorii şi moderatoarele în plină criză de tiroidă, sau oamenii politici pendulînd între bădărănie, mediocritate ţanţoşă şi delir. Lucrurile sînt mai curînd plicticoase. Dar ce plictiseală dulce! Ce parfum de umanitate aşezată, bine-crescută, ademenitoare! Nu priveşti spre televizor dîrdîind de nervi, de exasperare, de neputinţă. Nu te duci la culcare înghiţind calmante. Vezi filme bune, spectacole de divertisment susţinute de profesionişti, emisiuni de informaţie strict expozitive, sobre, cinstite. Producătorii n-au atîta imaginaţie încît să invite la dezbaterile politice sau economice actori patetici cu aere de experţi, cîntăreţi care se joacă de-a baricada civică, scriitoraşi de mîna a doua şi gazetăraşi ameţiţi de ei înşişi. Asta se cheamă, între altele, normalitate. În ziare se scrie decent, într-o limbă îngrijită, cultivată, limpede. Forumurile care însoţesc, uneori, un articol sau altul sînt semnate cu numele întreg, au tonul unor reacţii mature, sînt la obiect, fără grosolănii de subterană, fără insulte şi ameninţări.
Nu vreau să spun că mă aflu în Paradis. Că lumea de aici se bălăceşte în rozuri blege, sau că Bucureştiul nu are şarmul lui inanalizabil... Vreau doar să spun că înainte de a fi carenţi la reformă, la Schengen, la moneda Euro, la moravurile politice, sîntem carenţi la capitolul normalitate, civilitate, bună-cuviinţă. Mai vreau să spun că orice construcţie care nu ţine cont de această carenţă, care nu încearcă să o reducă, e emfază fără substanţă, casă ridicată pe nisip.