Justiție și Istorie

2 august 2023   SITUAȚIUNEA

S-au scris deja destule lucruri foarte critice la adresa nu numai a sentinței, dar și a motivării acesteia din cazul Gheorghe Ursu. Nu mai este deci cazul să reiau, menționînd totuși opinia aproape generală, potrivit căreia ÎCCJ se face vinovată de a fi refuzat să recunoască caracterul criminal, „în adversitate” față de o parte mare a populației, al regimului comunist din perioada Ceaușescu, mai ales din anii ’80. Unii totuși au sugerat că acest refuz trebuie pus nu atît sau nu numai în sarcina ÎCCJ, ci și a parchetului militar care ar fi instrumentat defectuos cazul, precum și a avocaților familiei, constituiți ca părți civile în proces. (Mădălin Hodor a făcut un veritabil rechizitoriu rechizitoriului.) A greșit deci parchetul militar? Au greșit avocații?

Să existe, de exemplu, o reală discrepanță între afirmația procurorului că „toată populația activă” a României era supusă controlului informativ (ceea ce ar proba situația de veritabil conflict (adversitate) al statului cu poporul) cu menționarea a numai ceva peste 100.000 de dosare de urmărire existente la data respectivă? Pentru ÎCCJ aceasta înseamnă numai 1% din populația activă și ea nu reține proba. Ceea ce uită însă Curtea este că acest procent reprezenta numai vîrful aisbergului: fiecare întreprindere avea un securist propriu („ofițer de obiectiv“), care supraveghea discret sau mai puțin discret tot ce se petrecea acolo. În particular, el aviza deplasările în străinătate, avansările, ba chiar și, uneori, prioritatea în atribuirea unui apartament din fondul alocat întreprinderii. Lui îi dădeai raportul cînd, de exemplu, te întîlneai cu un cetățean străin. Așadar, cu adevărat, toată sau aproape toată populația activă „era încadrată”, adică fiecare „om al muncii” avea măcar un „dosar de cadre” la instituția unde lucra. În plus, cei aproape patru milioane de membri de partid + cei peste un milion de membri UTC erau supravegheați de organele de control ale PCR, iar cadriștii partidului trimiteau mai sus rapoarte despre membri. Și dacă mai adăugăm ofițerii politici din armată, avem totuși imaginea sumbră a unei întregi populații supusă, într-un fel sau altul, controlului informativ, cum scrie rechizitoriul, și tratată paușal ca în stare de război cu statul. Acestea sînt fapte istorice, perfect atestate, și de care o Curte Supremă nu are voie să nu țină seama, chiar dacă nu-i sînt explicit prezentate.

Vreau să mă mai refer la încă un aspect, tot ținînd de istorie: ÎCCJ respinge valoarea probatorie a mărturiilor aduse de avocații părților civile, constînd în mărturii despre represiunea din anii ’70-’80 împotriva unor persoane, „mărturii redate în diverse lucrări publicate”. Pe ce motiv le respinge? Pe motiv că ele sînt extrajudiciare, fiind obținute în afara procesului penal etc. Totuși, ÎCCJ strecoară și următoarea propoziție: „ÎCCJ nu contestă valoarea istorică a acestora“ (a mărturiilor). Dacă însă n-o contestă înseamnă că o admite. Ce înseamnă asta? Că admite că acele mărturii punctuale, dar numeroase, conturează un tablou veridic al represiunii acelor ani. Nu tocmai asta face istoria? Nu formulează o imagine măcar plauzibilă a unei societăți într-un anumit moment? Or, dacă tabloul e veridic, înseamnă că starea de „adversitate” generală și locală a fost reală, chiar dacă a fost dovedită prin mijloace din afara unui proces penal, chiar dacă pentru condamnarea ofițerilor de Securitate mai trebuie coroborate și alte probe, de natură strict judiciară. Căci ce altceva poate însemna a nu contesta „valoarea istorică” a mărturiilor din publicații? Istoria caută să cunoască adevărul despre trecut. Dar și Justiția vrea să cunoască adevărul. Atunci de ce nu poate Justiția utiliza mărturia validă a Istoriei? De ce nu pot colabora cele două? Din păcate, Înalta Curte, dat fiind poziția pe care s-a plasat, a avut de ales între obtuzitate patentă – respingerea „valorii istorice” a mărturiilor din cărți – și contradicție – recunoașterea valorii lor istorice, dar neadmiterea lor nici măcar ca probe auxiliare în proces. A ales contradicția.

Fapt este că un asemenea proces nu putea fi judecat corect fără luarea în atenție și în calcul a întregului tablou al societății românești a timpului, dublată de o analiză a structurii instituțiilor regimului, inclusiv a Securității, spre a devoala funcțiile lor reale și rolul lor adevărat și nu cele pretinse de propagandă. Nu poți înțelege rolul acestor instituții luînd de bună ceea ce oficial se spunea despre ele ori citind legile lor de funcționare. Pur și simplu, eliminînd istoria și analiza critică, argumentele strict juridice, care ajung să confunde situația instituțională de atunci cu cea de acum, nu au cum să probeze o acțiune represivă sistematică împotriva celei mai mari părți a populației. Cu alte cuvinte, fără invocarea Istoriei, un asemenea proces nu poate fi judecat corect – ceea ce este o monstruozitate și nici o Justiție a unui stat de drept nu poate accepta așa ceva. Deci recursul la Istorie devine obligatoriu. Dar în cadrul procesului n-a fost invocat nici măcar raportul „Comisiei Tismăneanu”, totuși un document oficial al statului român – ca să nu mai vorbim despre ignorarea zecilor de publicații (cărți, articole) care descriu și analizează comunismul românesc și modelele sale (sovietic, chinez etc.). Mărginire intelectuală, incultură politică sau rea-voință? Nici măcar nu mai contează prea mult.

Mai multe