Juste la fin du monde

● Ce personaj, mama din acest film! Trebuie să ajungi aproape de sfîrșit pentru a realiza că nu este ceea ce pare a fi, că nu este o femeie care a fost frumoasă cîndva și vrea să rămînă cochetă și zburdalnică, ușor tiranică în familia sa, care nu mai reușește să fie o familie după plecarea fiului risipitor și care se destramă ca o mumie scoasă la soare atunci cînd acesta revine, pentru cîteva ore, acasă. Brusc, într-o scenă scurtă, o vezi stăpînă pe sine, comandant de oști care încearcă să-și adune resturile armatei risipite: Joacă, băiatule, joacă-ți rolul, viața e un joc cu roluri! – îl somează ea, printre rînduri, pe fiul său. Dar acesta a rămas undeva, departe, iar ei, mamei, nu-i rămîne decît să reintre în rolul său, asumat amuzant și tonic…

● Ceea ce îmi aduce aminte de o scenă dintr-un documentar scurt, văzut la Cîmpulung, la o Școală de Vară de film. Uite că nu mai țin minte nici cum se chema filmul, nici cine l-a realizat. Erau grupuri de cîte trei tineri, care, în zece zile, trebuiau să realizeze un scurt documentar. Trei fete au căzut, întîmplător, peste un „subiect bun“: revenirea acasă, după ani de zile, a unui bărbat plecat la muncă în străinătate. Și au filmat non-stop regăsirea dintre „băiat“ – acum bărbat la peste patruzeci de ani – și mama sa, rămasă singură într-un bloc comunist. Totul se petrece în bucătărie, la o cafea. O cafea prelungită, pretext al atîtor lucruri nespuse, al încercărilor și eșecurilor de a reînnoda firul rupt al vieții. Mama ascultă și își soarbe, fericită, cafeaua. Pînă cînd băiatul gustă și el din cafea și o scuipă, scîrbit, pe jos: Mamă, dar tu nu vezi că am pus din greșeală sare în loc de zahăr?! Bătrînica se uită lung la el și-l mîngîie ușor pe cap: De cînd n-am mai băut o cafea cu tine… După care mai soarbe o înghițitură de cafea. Și zîmbește.

● M-am desprins de această reverie pentru a merge pînă la colț să-mi cumpăr țigări. La ora aceea, supermarket-ul era foarte aglomerat. În fața mea, la coadă, ajunsese o bătrînică pe care am mai văzut-o în cartier. Uscată și blîndă ca o Sfîntă Vineri. Dar tare bătrînă și înceată. Și-a așezat cu grijă cumpărăturile pe banda rulantă din fața casieriei, s-a uitat lung la ele și le-a mai mișcat puțin cît să le pună în ordine, să arate bine. Apoi și-a scos banii din geantă și i-a pus cu aceeași grijă în fața casierei. Cînd a terminat, a ridicat privirile și i-a zîmbit cu niște ochi obișnuiți deja cu îngerii. Totul a durat cam un sfert de oră, spre disperarea celor de la coadă. Casiera a rămas politicoasă pînă la capăt, dar cînd a plecat bătrînica, a izbucnit într-un rîs de nedescris, nestăvilit, o revoltă viscerală a celor douăzeci de ani ai săi.

● M-am întors. Îmi răsuna în urechi rîsul casierei. Dar în fața ochilor mi-a revenit acea bătrînică pe care am întîlni­t-o odată, într-o noapte de Înviere, pe cînd ne întorceam, cu rude și prieteni, de la biserică. Stătea singură la fereastra unei bojdeuci, cu o lumînare aprinsă în mînă. Prin fereastra deschisă se vedeau încăperea sărăcăcioasă și masa goală. Am privit-o îndelung din întuneric și mi-am văzut umbra. Am mers pînă acasă și am revenit cu două ouă roșii. Am ciocnit peste pervaz cu bătrînica. Nimeni nu a scos un cuvînt. La plecare am zîmbit amîndoi.

● Mda, dar uneori, lăsați la vatră, bătrînii sînt cei care continuă lupta. Între ei. Cuplul acela, de pildă, pe care l-am tot văzut la același magazin de la colț, care își face cumpărăturile parcă doar pentru a-și răzbuna viața ratată. Tot ceea ce alege ea este aruncat cu ură înapoi în raft, iar tot ce alege el este întîmpinat cu același „Niciodată n-ai fost bun de nimic, uite ce tîmpenii vrei să cumperi“. De cele mai multe ori, pleacă cu punga goală și le auzi invectivele scrîșnite printre proteze îndepărtîndu-se pe același drum, nesfîrșit, spre casă.

● Ceea ce îmi aduce aminte, prin jocurile astea imprevizibile ale memoriei, de un alt cuplu. Eram în Turcia, cred, la o terasă pe malul mării. La o masă, lîngă noi, era un cuplu de austrieci, în vîrstă, eleganți, bine. Cît am stat noi să ne ­luăm cina nu au scos un cuvînt. Nici măcar un cuvînt! Au stat demni, cu privirile în gol. După obiceiul casei, un soi de maître d’hotel cu ochii ca argintul viu a intervenit însă la un moment dat pentru a-i face pe clienții săi să se simtă bine. A scos un trandafir dintr-o vază aflată la îndemînă și i l-a înmînat ceremonios doamnei: Trebuie să fiți fericit să aveți o asemenea soție! – i-a șoptit el, complice, domnului. După care, în modul cel mai firesc cu putință, reușind miraculos ca acest gest să nu fie o intruziune, a început să i facă un ușor masaj domnului. La final, le a adus celor doi o sticlă de șampanie din partea casei. A doua zi dimineață, la cafea, cei doi stăteau la aceeași masă, la fel de tăcuți, dar se priveau în ochi și se țineau de mînă peste fața de masă în carouri albastre.

● Seara, m-am uitat, din întîmplare, la No Country for Old Men. După film, m-am tot întrebat ce vor să spună frații Coen cu titlul ăsta preluat de la Yeats. Oare o simplă retragere a vîrstei din lumea tinerilor in one another’s arms, în care caught in that sensual music all neglect / Monuments of unageing intellect, după cum spune poetul? În lumea filmului, lucrurile sînt însă diferite și nu există nici un răspuns pentru simplul motiv că totul este un joc al hazardului, iar întîmplarea nu are altă explicație decît întîmplarea. Și totuși, înainte de culcare, mi-am dat singur un răspuns: bătrînii sînt aceia pentru care „nu există nici o țară“, deoarece doar la bătrînețe vrei să-ți explici ce ți s-a întîmplat – ceea ce nu te face mai înțelept, ci doar mai trist. Și atunci, la ce bun?

În pat, pe jumătate adormit, mi-am adus aminte de acea faimoasă explicație la toate: „Bătrînețea e singurul mod de a trăi mai mult“…

● Juste la fin du monde… Cînd totul se destramă, cînd fiul risipitor pleacă, risipind și ultima speranță de regăsire a familiei, mama, aceeași minunată mamă, îi zîmbește și-i spune: Data viitoare o să fim mai pregătiți! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.