Istorioare cu tîlc despre reforma educației

● În universităţile italiene, lectorii de limbi străine fac cursuri şi seminarii, dau examene, le oferă studenţilor consultaţii. Adică acelaşi tip de activităţi ca orice cadru didactic. Dar meseria de lector de limbi străine nu are, conform legislaţiei italiene, statut didactic. Lectorii sînt asimilaţi personalului tehnic şi administrativ (precum laboranţii sau cei care au grijă de aparatura electronică). Şi plătiţi în consecinţă, pe bază de contract pe o perioadă determinată (cu aproximativ 900 de euro pe lună, fără sporuri de vechime şi alte drepturi pe care le are personalul didactic). Încă de acum 20 de ani, Curtea Europeană de Justiţie a dat o sentinţă care stabilea că lectorii au parte de un tratament discriminatoriu şi că statutul lor ar trebui echivalat cu acela de asistenţi universitari sau cercetători. „Dar ei nu fac cercetare“ – au spus rectorii şi reprezentanţii ministerului. „Dar ţinem cursuri“ – au replicat lectorii. Atunci, Italia a reglementat (în 1994) statutul lectorilor din şase universităţi mari, iar pentru ceilalţi a găsit o nouă denumire – „experţi lingvistici“ – promiţînd că, treptat, va rezolva situaţia pentru toţi. N-a făcut-o nici pînă azi, deşi Curtea Europeană s-a mai pronunţat de cinci ori între timp, în acelaşi sens: tratament discriminatoriu. Între promisiuni şi interpretări diferite ale deciziei Curţii, autorităţile italiene n-au făcut nimic. Singura soluţie a rămas instanţa. De curînd, Universitatea din Padova a fost condamnată să plătească 5 milioane de euro salarii restante şi alte drepturi cuvenite unui număr de 14 lectori: tribunalul a aplicat dreptul comunitar, echivalînd statutul acestora cu cel al cercetătorilor angajaţi pe perioadă nedeterminată. Precedentul a fost creat. Între timp s-au mai deschis 15 procese pe aceeaşi temă. Iar în Italia sînt 1200 de lectori de limbi străine. „Dacă Italia ar fi respectat prima hotărîre a Curţii Europene, s-ar fi terminat totul de atunci. Între timp, buboiul s-a copt şi acum vor trebui suportate consecinţele“ – a declarat Lorenzo Picotti, profesor de drept penal la Universitatea din Verona şi apărătorul lectorilor în procesul recent cîştigat.

În prezent, sistemul universitar italian trece printr-o „reformă“ care înseamnă, printre altele, reduceri de posturi şi bani mai puţini. Dacă va avea de plătit salarii restante tuturor lectorilor, va intra în colaps. Şi asta pentru că, multă vreme, autorităţile italiene au schimbat denumirea din lector în „expert“ sau „tehnician“, au „reglementat“ birocratic şi parţial, s-au pierdut în „interpretări“. Acum, judecătorii nu mai au încotro: aplică dreptul comunitar. Vestea bună este că reglementările europene triumfă. Vestea proastă e că durează mult atunci cînd statele naţionale aplică principiul „zicem ca ei şi facem ca noi“.

● Rectorii universităţilor de elită din Franţa nu sînt de acord cu politica preşedintelui Nicolas Sarkozy faţă de învăţămîntul universitar. Şeful statului francez vrea ca 30% dintre studenţii admişi în unversităţi să provină din familiile cu venituri mici şi dintre imigranţi, fără a mai fi supuşi examenelor de admitere. Rectorii universităţilor care produc elitele politice, administrative şi manageriale ale Franţei, grupaţi în Conférence des Grandes Écoles, au dat un comunicat în care îşi exprimă refuzul de a adopta măsura dorită de preşedinte, pentru că „ar afecta standardele riguroase“ ale respectivelor instituţii şi ar duce la scăderea calităţii. The Times scrie că Nicolas Sarkozy nu are la inimă Les Grandes Écoles pentru că este printre puţinii demnitari francezi care nu au absolvit ENA (Ecole Nationale d’Administration), „pepiniera mandarinilor din administraţia publică“, iar în vremea studenţiei a picat examenele şi a trebuit să se retragă de la Sciences Po (http:// www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article 6976985.ece). Dar modelul dorit de Sarkozy a fost aplicat chiar la Sciences Po, în 2001, de către Richard Descoings (actualmente consilier prezidenţial), care „a devenit un fel de erou al clasei muncitoare“ pentru că găsea, în suburbii şi în cartierele „rele“, tineri dotaţi pe care îi pregătea, îi testa şi îi primea la facultate fără să-i treacă prin examenele de admitere. Discriminare pozitivă, aşadar, pe care preşedintele vrea s-o extindă la nivel naţional, iar rectorii o consideră o idee proastă pentru că ar obliga universităţile de vîrf să renunţe la testele severe pentru admitere. Oricum – motivează rectorii şi susţinătorii lor – în universităţile mai puţin prestigioase, la care nu se plătesc taxe şi nu se dau examene de admitere, au acces studenţi din toate clasele sociale, dar rata de abandon este de 25%. După mai multe schimburi de replici, Guvernul a făcut o jumătate de pas înapoi, anunţînd că 30% nu reprezintă o obligaţie, ci o ţintă. Unele Grandes Écoles ating deja acest procent, acordînd tinerilor defavorizaţi burse şi ajutoare financiare. Altele nu ajung nici la 10%. Aşadar, intenţia de a reduce inechităţile din sistemul universitar francez (cu o lungă tradiţie a meritocraţiei, dar cu mari diferenţe între Les Grandes Écoles şi „restul“) generează polemici privind calitatea.

Şi sistemul francez, şi cel italian au în spate mari tradiţii. Cea mai veche universitate este cea din Bologna (1184), iar Sorbona (a patra) a fost fondată la puţin timp după aceea. În zilele noastre, sistemele educaţionale sînt într-o perioadă de mari transformări şi adaptări la cerinţele globalizării, ale pieţei muncii etc. Debirocratizarea învăţămîntului şi asigurarea accesului la educaţie fără a coborî standardele sînt probleme ale tuturor.

Începe şi la noi dezbaterea publică a noii legi a învăţămîntului. „Am pierdut 20 de ani“ – observa ministrul Daniel Funeriu. Pentru o ţară în care există universităţi doar de un secol şi jumătate, iar învăţămîntul obligatoriu doar de un secol, 20 de ani înseamnă enorm.