Istoria

„Oamenii fac istoria, dar nu știu ce fac”, ar fi spus Karl Marx, care pretindea că, spre deosebire de ceilalți, el „știe ce face”.  Dar se înșela: istoria l-a păcălit și pe el, dovedindu-i că e la fel de orb ca și ceilalți. Ca și noi.

Într-adevăr, cine ar fi zis, ba nu, chiar gîndit, în 1990, în 2000, pînă și în 2010, că procesul democratic al alegerilor din SUA va fi pus la îndoială chiar de reprezentanții guvernului în funcție? Că votul prin corespondență, legal și vechi de zeci de ani și care n-a fost contestat niciodată pînă acum, va fi considerat fraudulent de Administrația Trump? Că guvernatorii republicani ai unor state, precum Texas, vor recurge la diferite tertipuri administrative pentru a îngreuna accesul votanților din zonele considerate cu majorități democrate? Că însuși președintele în funcție va refuza să declare fără ambiguități că va respecta rezultatul alegerilor și va asigura o tranziție pașnică a puterii, dacă va pierde alegerile? Că va recurge la o numire de ultim moment la Curtea Supremă, care să-i asigure o majoritate confortabilă în această instituție prestigioasă, în cazul în care contestarea votului va ajunge să fie judecată de Curtea Supremă? Și totuși, nu vorbim nici despre Rusia lui Putin, nici despre Turcia lui Erdogan, nici despre Ungaria lui Orbán și nici, bineînțeles, nu sîntem într-o Românie a lui Dragnea. Vorbim despre țara cu cea mai veche Constituție în funcție din lume, despre cea mai veche și mai stabilă democrație, despre țara pe care pînă acum cîțiva ani o numeam „conducătoarea lumii libere”, aceea care, de trei ori în secolul trecut, ne-a salvat de regimuri autoritare și totalitare, fără de care Europa ar fi fost anihilată fie de nazism, fie de comunism, fie de ambele. Iar acum avem un președinte care, în particular, se înțelege personal mai bine cu Putin, Erdogan și Kim Jong-un decît cu Angela Merkel. Cîtă dizgrație!

Și incredulitatea și uimirea noastră nu sînt date numai de dificultatea de a înțelege cum a putut un ins instabil emoțional, egolatru, mincinos și ahtiat după putere, precum Donald Trump, să devină președintele Statelor Unite. E foarte greu de priceput cum încă atîția oameni au dificultăți în a-i condamna purtarea, inclusiv avînd în vedere minciunile debitate în privința pandemiei de coronavirus. Și, dacă pentru oamenii simpli mai există unele scuze, e un spectacol înfricoșător să constați treptata corupție politică a unor instituții și a celor care le conduc, inclusiv a liderilor partidului republican, mesmerizat în ultimul timp în asemenea măsură, încît aproape că nu mai opune rezistență demersurilor sfidătoare ale unui președinte cu ambiții de dictator nici măcar ascunse.

Sper totuși că apropiatele alegeri din Statele Unite vor conduce la scoaterea din politică a lui Donald Trump. Dar chiar și așa, degradarea politică, instituțională, în media, radicalizarea fără precedent a viații publice nu se vor încheia odată cu schimbarea locatarului de la Casa Albă. Iar undele de șoc ale acestei veritabile crize a democrației americane vor radia în întreaga lume, și așa confruntată cu destule regimuri autoritare care acum profită de pe urma pandemiei și a fragilizării democrațiilor liberale.

Cine ar fi anticipat toate acestea? Nu e deloc prima dată cînd istoria pe care o facem își rîde de noi și de sărmanele noastre încercări de a o prevedea. (De obicei ceea ce e neașteptat e negativ, dar nu obligatoriu – vezi căderea comunismului între 1989-1991.) De fiecare dată constatăm melaoncolici uriașa discrepanță dintre predicție și retrodicție. Constatăm că viitorul ne-a rămas complet obscur și că n-am reușit să citim aproape nici unul dintre semnele vremii. Și ce clare apar aceleași semne generațiilor următoare și chiar nouă, cu trecerea timpului! Cum de n-am văzut la timp ce ne păștea? Și ce clară e istoria cînd a devenit istorie! De ce oare n-au reușit nici specialiștii, nici analiștii, nici politicienii, nici Statele Majore și așa mai departe să prevadă ascensiunea lui Hitler, căderea comunismului, terorismul islamic și dezastrele pe care le va provoca, „primăvara arabă”, ascensiunea populismului, Brexit-ul și alegerea lui Trump? Sau, în fața unor evenimente – precum pandemia de coronavirus, chiar dacă le-au anticipat cîțiva specialiști –, guvernele s-au trezit descoperite în primăvara lui 2020. A anticipat cineva – poate cu excepția unor scriitori de SF – Internetul ori Facebook-ul și consecințele lor atît de evidente acum? Și mai ales cîți au prevăzut rolul rețelelor în răspîndirea globală a unor teorii conspiraționiste, care vor afecta serios încercările autorităților de a controla pandemia?

Cred mai degrabă că omul va ajunge pînă la stele decît că va putea anticipa consecințele directe și indirecte ale acestei realizări. Înarmați cu oricîte date de ieri, nu sîntem mult mai pricepuți decît astrologii și prezicătorii de pe vremuri să prevedem ce va fi mîine – bineînțeles, atunci cînd „mîine” nu înseamnă simple variațiuni pe o temă cunoscută. Misterul istoriei (unii ar spune al destinului) ne uluiește și ne înspăimîntă totodată, la fel ca pe vremea babilonienilor, căci nu ne putem niciodată explica la timp acest uriaș contrast între cele două versante ale istoriei: lumina evidenței și a necesității cînd te uiți îndărăt, în trecut; beznă, dacă nu erori fatale, cînd vrei să știi ce ne așteaptă înainte, în viitor.