Ipoteze şi profeţii

1a. ("Vi se pare că 2007 este - din punct de vedere politic, economic, cultural - un moment-cheie pentru România?"). 2007 ar fi trebuit, în principiu, să fie un moment-cheie pentru România. În manuale se va scrie că a fost anul (re)intrării noastre în Europa. Noi însă am reuşit să transformăm evenimentul în hazard calendaristic. De fapt, nimeni n-a simţit nimic. Nici în plan economic (n-am început să trăim brusc mai bine), nici în plan cultural (în acest plan sîntem, mă-nţelegi, europeni protocronici, europeni dintotdeauna, europeni de dinaintea Europei), nici în plan politic: vacarmul de-acasă ne-a asurzit; votul Bruxelles-ului a fost acoperit de votul celor 322, sudalma contra-Băsescu şi odele pro-Băsescu au zvîrlit în deriziune Oda Bucuriei. Pe acest fundal, nu putem spera decît ca 2007 să devină un moment-cheie în 2008, în 2009, sau chiar mai tîrziu, dacă om avea noroc. Deocamdată, 2007 ar putea rămîne, în istoria patriei, tot cu puţin noroc, ca fiind anul ultimei mari explozii postcomuniste a puroiului autohton. Anul cînd ne-am dat în petic, cînd am făcut-o lată, cînd am rupt gura tîrgului. Anul politicianismului obscen, al jurnalismului epileptic, al boborului suveran. S-ar zice că mai caraghioşi ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de cînd sîntem, n-am fost niciodată... 1b. ("Au existat, după 1989, evenimente care ar fi putut modifica parcursul de pînă acum?"). După 1989, au existat două feluri de evenimente: unele care, întîmplîndu-se, au schimbat cursul istoriei noastre contemporane şi altele care, neîntîmplîndu-se, sau neîntîmplîndu-se la timp, au schimbat de asemenea cursul istoriei noastre contemporane. Lucrurile ar fi arătat altfel dacă mineriadele nu s-ar fi întîmplat şi dacă, în schimb, s-ar fi întîmplat mai multe în materie de reformă economică, juridică, politică. O lege a lustraţiei votată în 1990 ar fi dat rezultate importante, pe care nu le-ar mai putea da astăzi. La fel, deschiderea promptă a arhivelor Securităţii. La fel, o privatizare rapidă şi cinstită. Şi altele. Dar, în general, felul nostru de a face ceea ce nu trebuie făcut şi de a nu face ceea ce trebuie făcut explică tot ce e întîrziere, inerţie, impuritate în viaţa zilnică. Lucrurile ar fi fost altfel dacă Iliescu ar fi fost altfel, dacă Constantinescu ar fi fost altfel, dacă Băsescu ar fi fost altfel. Dacă am fi avut alţi miniştri, alţi magistraţi, alţi cetăţeni. Uneori, circumstanţele ne-au fost, totuşi, favorabile. Uneori, am reacţionat adecvat. Dacă n-am fi fost solidari cu Alianţa nord-atlantică în timpul crizei din Kosovo, n-am fi fost acum membri NATO şi parte a UE. Dar speculaţiile contra-factuale sînt pierdere de vreme. Lumea, în ansamblul ei, ar fi fost altfel, dacă n-ar fi fost aşa cum este: cea mai bună dintre lumile posibile. Există evenimente care pot modula traseele contingente ale unei comunităţi, dar nu există evenimente care să-i modifice radical structurile de profunzime. Adică destinul. 2. ("Cum credeţi că va arăta România peste douăzeci de ani?"). Vom fi ceva mai bogaţi. Va fi mai cald. În rest, nimic esenţial. Dacă România de pe vremea lui Caragiale ne e încă atît de asemănătoare, nu văd de ce următorii douăzeci de ani ar schimba radical eterna şi fascinanta noastră fire.