Întrebări. Şi unele răspunsuri

21 ianuarie 2011   SITUAȚIUNEA

Domnişoara Alexandra Cristina Stancu, elevă în clasa a zecea la Colegiul Naţional din Focşani, mi-a trimis, în decembrie trecut, o frumoasă scrisoare, cu multe întrebări şi „dileme“. Cînd spun că scrisoarea cu pricina e „frumoasă“ nu fac un compliment de circumstanţă. Textul e bine alcătuit, are formulări pregnante şi adaugă problematicii „clasice“ a vîrstei o notă personală, care dovedeşte un anumit exerciţiu literar şi o serie de bune lecturi (Eco…). Alexandra Cristina crede în „cunoaştere“, simte subtila „intimitate“ la care invită cartea şi citeşte cu pasiune, la limita viciului, în pofida precauţiilor igienice ale unei mame grijulii. Are, cu siguranţă, aspiraţii şi nelinişti creatoare, ştie ce înseamnă o „pană de inspiraţie“ şi se (mă) întreabă care este „misiunea scriitorului“. N-am să pot răspunde, deocamdată, tuturor „provocărilor“ din scrisoare. Aleg una din teme, în al cărei teritoriu pulsează însă, colateral, şi altele.
 
Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“? Dau, mai jos, cîteva repere „turistice“, în vederea unui răspuns pe care îl las în seama simpaticei mele interlocutoare:
 
1) Alexandra Cristina spune, de la bun început, că ar vrea să devină scriitor, jurnalist sau copywriter. Fireşte că dacă e vorba de jurnalism, miza nu e „jucărioara“ stilistică, estetismul graţios, ci veridicitatea şi adecvarea. Jurnalistul observă şi semnalează. O poate face cu talent sau fără, dar talentul orb dinaintea realului e la fel de rău ca observaţia acută, dar inarticulată, sau articulată rudimentar. Dacă e vorba de vocaţie scriitoricească, accentele se mută. Dinaintea scriitorului se deschide orizontul inepuizabil al ficţiunii, al imaginarului, un orizont mai curînd interzis omului de presă. Scriitorul poate lucra şi cu realităţi paralele sau închipuite, poate experimenta, se poate juca, poate delira, cu condiţia să nu uite nici o clipă de cititor. Divagaţia solitară, fără o minimă orientare spre „destinatar“, e, de regulă, neinteresantă. Perspectiva copywriting-ului nu intră, cred, în aceeaşi ordine de opţiuni. Gazetarul şi scriitorul întruchipează două vocaţii. Copywriting-ul e un mod de a-ţi cîştiga existenţa. Şi el implică înzestrări specifice şi interes pentru literatură, dar nu trăieşte din dilemele condeiului.
 
2) Nu trebuie exagerată dihotomia dintre scrisul „frumos“ şi scrisul „substanţial“, „veridic“. „Frumosismul“ fără idei, fără conţinut e, în cel mai bun caz, un divertisment pasager, o piruetă frivolă. Iar reflecţia, sau relatarea fără stil se dizolvă în plictiseală. Scriitorul adevărat are ceva de spus şi are un fel de a spune care valorifică maximal ceea ce are de spus. Mai mult: nu ştii cu adevărat ce ai vrut să spui, înainte de a fi găsit formularea optimă a gîndului tău. „Inspiraţia“ e manifestarea simultană a lui „ce“ şi a lui „cum“. „Pana de inspiraţie“ e suspensia uneia din cele două componente ale scrisului. Dar, din experienţa mea, e preferabil să ai „ce“ şi să cauţi un „cum“ potrivit, decît să ai dexteritatea abstractă (şi, de fapt, iluzorie) a lui „cum“, şi să n-ai „ce“. Către „cum“ te poţi strădui. „Ce“-ul nu se obţine niciodată prin simplă scremere.
 
3) Scopul scrisului (respectiv „misiunea scriitorului“) nu se epuizează în alternativa: „vorbe bine ticluite“ versus „redarea vieţii în sublimul ei“. Mai întîi, să ne ferim de cuvinte mari. Viaţa pură şi simplă e mult mai bogată şi mai interesantă decît părţile ei „sublime“. Literatura nu vrea nici „să ne gîdile în mod plăcut“ auzul, nici să reproducă „meandrele concretului“. Alexandra Cristina e mult mai aproape de rostul scrisului, atunci cînd vorbeşte de „cunoaştere“ şi „autocunoaştere“. Scrii ca să pricepi şi ca să-i ajuţi şi pe alţii să priceapă. Scrii ca să faci din experienţa persoanei I („nu pot vorbi onest decît la persoana I“, spune Alexandra Cristina) o experienţă fertilă pentru toată scara pronominală. Pentru „tu“, pentru „noi“, pentru „el“ şi „ea“, pentru „ei“. Scrii ca să oferi celuilalt suferinţa ta şi surîsul tău, ca să propui celuilalt sensul suferinţei şi al surîsului, aşa cum le-ai trăit tu. Dar, mai ales, scrii, dragă Alexandra Cristina, pentru că nu poţi să n-o faci, pentru că, dacă nu faci asta, nu ştii ce altceva mai bun ai putea face.
 
Două încheieri (provizorii): nu scrie cu ideea că tot ce scrii trebuie să fie tipărit, dar nu scrie nimic fără dorinţa de a fi citit. La întrebarea ta despre lecturile care m-au format, răspunsul meu (şi răspunsurile altora) se pot găsi în culegerea Cărţile care ne-au făcut oameni, editată de Dan C. Mihăilescu (Humanitas, 2010). Ţi-o recomand prieteneşte. 

Mai multe