Întrebări

Se pare că iniţiativa redacţiei noastre de a invita cititori tineri să intre în dialog cu subsemnatul e bine primită şi productivă. Domnişoara Ioana Neagu din Tîrgu Frumos ne mulţumeşte, în mod expres, pentru idee. Îi mulţumesc, la rîndul meu, şi promit să mă ocup, într-un număr viitor, şi de întrebările sale.

Deocamdată, însă, aş vrea să mă opresc puţin la ceea ce, cu un termen pretenţios, s-ar numi „metodologia“ întrebării în genere. Nu pentru a inhiba spontaneitatea celor care îmi scriu, nu pentru a-i dădăci bătrîneşte, ci pentru a le propune o temă de reflecţie nu lipsită de interes: ce înseamnă să întrebi? Cred, cu alte cuvinte, că merită să ne întrebăm ce este o întrebare. Care e rostul ei? Care îi sînt strategiile? Există reguli, tehnici de a întreba? Evident, n-o să fac, în cele ce urmează, teoria chibritului. Pornesc de la materia pe care mi-o oferă întrebările primite pînă acum.

Mai întîi, trebuie să ne întrebăm asupra motivaţiei reale a întrebării noastre. Poţi întreba din curiozitate, din dorinţa de a fi interesant, de a epata, sau de a fi confirmat în ideile tale de un altul, dintr-o simplă nevoie de comunicare sau, pur şi simplu, ca să te afli în treabă.
Toţi am fost mînaţi, într-o împrejurare sau alta, de asemenea motivaţii. Normal este însă ca întrebarea să fie una autentică: să exprime un act de reflecţie proprie, o nelinişte sinceră, o nevoie de edificare. Dacă nu e decît o cochetărie „metafizică“, o piruetă „hazoasă“, un mod de a te pune în evidenţă etalîndu-ţi agilitatea, întrebarea se descalifică prin ea însăşi. Nu vrei un răspuns. Vrei aplauze sau măcar un salut binevoitor.

O altă problemă ar fi ţinta şi amploarea întrebării. Există întrebări la care nu se poate răspunde decît printr-un tratat. Sau printr-un serial prelung, care să implice extinse cercetări de sociologie, documentaţie statistică, analize istorice şi politice amănunţite. De la „ce e de făcut ca să salvăm ţara?“, pînă la „cum se explică scăderea nivelului de cultură al maselor?“ sau „ce este fericirea şi cum poate fi ea dobîndită?“, avem de a face cu un spectru de interogativitate la care nu poţi reacţiona prompt şi concis, prin două-trei aforisme. A pune asemenea întrebări nu e a-l provoca pe cel întrebat, ci a-l amuţi: a-i atribui o postură suverană, de demiurg atotştiutor. Întrebările sînt, practic, închise din cauza deschiderii lor abuzive. Pot înţelege substratul de candoare, de patos juvenil al unora dintre aceste întrebări, dar, uneori, e vorba şi de o proastă reglare a tirului sau de preluarea facilă a unor teme gazetăreşti de duzină.

Am primit şi cîteva seturi de „întrebări“ venite de la copii de vîrstă preşcolară, prin intermediul părinţilor. Înţeleg foarte bine mîndria mamelor şi taţilor faţă de geniul şi farmecul progeniturilor lor. Am resimţit eu însumi o astfel de mîndrie faţă de copii sau nepoţi. E limpede că inteligenţa aurorală a celor mici are momente de abisalitate şi de umor, de care adulţii nu mai sînt capabili. N-ai ce să le răspunzi. Te mulţumeşti să-i citezi, la rubrica „Copiii spun lucruri trăznite“. Vladimir Striblea, de patru ani şi jumătate, întreabă, de pildă: „Dacă mami şi tati se enervează, pot să le tai pensia?“. Sau: „Dacă mă supăr şi nu mai vorbesc cu nimeni, pot vorbi numai cu mine?“. Spectaculos e Matei Dancu, în vîrstă de şase ani. El vrea să ştie ce s-ar întîmpla dacă uşorul ar fi greu şi greul uşor, respectiv dacă cele două s-ar amesteca şi ar produce combinaţii de greu-uşor şi uşor-greu. Mai că-mi vine să tatonez o formă de răspuns: că „uşorul“ şi „greul“ sînt noţiuni relative, astfel încît ceva uşor poate fi greu în comparaţie cu ceva şi mai uşor, că, în cazul lichidelor, cele două nu se pot amesteca, întrucît uşorul stă mereu deasupra şi greul la fund sau, în sfîrşit, că un exemplu universal de amestec al uşorului cu greul e însăşi viaţa omului, cînd „greuşoară“, cînd „uşorgrea“, mereu la limita între volatilitate şi cădere. Dar orice aş spune eu, întrebarea lui Matei Dancu mă surclasează: eu sînt „logic“, previzibil, plat, el rămîne la mirarea fecundă din care s-a născut filozofia. Uneori, a rămîne în orizontul întrebării e mai înţelept decît a te precipita în soluţia aparentă a unui răspuns.

Nu voi încuraja, totuşi, zelul tandru al părinţilor îndrăgostiţi de urmaşii lor. Nu acesta e scopul rubricii noastre. Vom reacţiona, mai curînd, la întrebările adolescenţilor, nu întotdeauna la fel de picante, dar, adesea, de o stimulatoare gravitate.