Între religie și Biserică
Se apropie sărbătorile. Și cer îngăduința să reiau, cu acest prilej, o reflecție din 2013, mereu actuală totuși, deși adesea neglijată, asupra modului în care facem loc credinței în viața noastră pămîntească. Cea lăuntrică și cea instituțională.
Nu vreau să intru, acum, în complicata şi delicata problemă a raporturilor dintre religie şi Biserică. Mă mulţumesc să consemnez, rapid, inevitabila lor interdependenţă. Problematica religioasă nu este una de tip speculativ, nu circumscrie o disciplină intelectuală dedicată unui adevăr abstract. În joc sînt întrebări ultime, cu importante consecinţe existenţiale. Şi, peste tot în lume, reflecţia religioasă implică participarea la un cult, asumarea directă a unui parcurs ritual. Religiozitatea vagă, singuratică, „neînregimentată” e, de regulă, divagatorie, dacă nu smintitoare. Ea se întemeiază pe convingerea, vanitoasă, că eul privat, individualitatea ţanţoşă au „dreptul” şi resursele necesare pentru a „accesa” Duhul, deşi acesta e, prin definiţie, o instanţă comunitară. Nu e mai puţin adevărat că şi „Biserica”, respectiv „îmbisericirea”, se dispensează adesea, cu o condamnabilă uşurinţă, de căutarea studioasă, de reflexivitate, de efortul minţii. Interogativitatea firească a spiritului e pusă între paranteze şi totul se reduce la execuţia oarbă a unei gesticulaţii cutumiere. Există o anumită simetrie între „a merge la biserică” decerebrat şi mecanic şi „a medita” asupra feluritelor teme religioase în totala ignoranţă a metabolismului liturgic şi a căutării „instituţionalizate”. Debranşat de „dispozitivul” apostolic, „filosoful” religios riscă să-şi pericliteze spiritul de orientare, crezînd, cu o vinovată suficienţă, mai mult în capacităţile proprii decît în acumulările masive ale unei bimilenare tradiţii.
Altceva mă preocupă, însă, în însemnările de faţă. Şi anume faptul că, pe piaţa dezbaterii publice de la noi, interogaţia religioasă e cvasi-absentă, iar problemele legate de Biserică se reduc la o necatehizată „veghe civică”.
Intelectualitatea laică nu pare preocupată de marile teme ale gîndirii religioase. În cel mai bun caz, apar deschideri, mai mult sau mai puţin exotice, spre „istoria religiilor”, „antropologie religioasă”, „fenomenologie” şi comparatistică interreligioasă şi interconfesională. Dar reflecţia consistentă, analitică şi creatoare, asupra credinţei, asupra marilor „încercări” teoretice şi existenţiale cu care se confruntă teologia e rarisimă şi privită cu neîncredere sau stupoare. Nu avem o tradiţie consolidată a intelectualului laic, dar angajat, prin scrierile sale, în spaţiul vieţii religioase. În mod paradoxal, Occidentul, pe care îl stigmatizăm arogant pentru exces de secularizare, are o mult mai bună aşezare în acest teritoriu. În Franţa, de la Pascal la Gabriel Marcel, de la Charles Péguy şi Maurice Blondel la Jacques Maritain, Paul Claudel sau Georges Bernanos, conceptul de „scriitor creştin” este bogat ilustrat şi unanim acceptat. Să amintim, în treacăt, şi autori ca G.K. Chesterton şi C.S. Lewis în Marea Britanie sau, în Italia, Giorgio Agamben, socotit, îndeobşte, ca fiind „de stînga”. De neocolit, în zona ortodoxă, este şi impozanta galerie a unor intelectuali ruşi de talia lui Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov, Nicolai Berdiaev sau Lev Şestov. Exemplele se pot multiplica indefinit. E vorba de figuri prestigioase, pe care şi cititorii, şi universităţile, şi teologii „profesionişti” sînt gata să-i ia în serios. Numai la noi, cu puţine excepţii, această „specie” e deficitară şi, în general, privită strîmb de „breasla specialiştilor” în sutană.
În schimb, foarte prezentă e confruntarea de opinii cu privire la Biserica instituţională. Cum e cu cîştigurile ei, cum e cu Catedrala Neamului, cum e cu preoţimea nevrednică, cum e cu dreptul de a fi incinerat sau de a te sinucide etc. Totul se desfăşoară în regimul unei totale şi declarate exteriorităţi şi faţă de problematica duhovnicească, şi faţă de semnificaţia originară şi transcendentă a Bisericii. La rîndul ei, Biserica însăşi e din ce în ce mai „gospodărească”, mai eficientă administrativ, mai „lumească”.
Nu se mai ocupă nimeni de subiecte „depăşite” cum ar fi cele legate de sensul vieţii, al suferinţei, al existenţei răului. În cel mai bun caz, se adoptă pe fugă, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, rudimentare „tehnici” spirituale, „reţete mistice” aducătoare de fericire promptă, înălţată pe pagode pompoase de platitudini („Gîndeşte pozitiv!”, „Învaţă de la nori să te laşi dus de curent!”, „Surîde vieţii!” etc.). Misterul se dizolvă într-o mînă de „secrete” ezoterice, mîntuirea e un soi de „bodybuilding”. Ne ocupăm de „mediu” mai mult decît de ecologia sufletului propriu, de „drepturile omului” mai mult decît de desăvîrşirea lui, de derapajele Bisericii mai mult decît de rostul ei adînc. Sîntem „raţionali”, „pragmatici”, „critici”. Şi patrioţi. Nu ne lăsăm manipulaţi de fasoanele Occidentului decăzut. Iar între religie şi Biserică, alegem „actualitatea” impusă de emisiunile de ştiri şi de micile noastre obsesii „recente”.