Intimitatea de piaţă şi omul neproblematic

17 iunie 2015   SITUAȚIUNEA

După o noapte de insomnie, m-am sculat cu o frază bizară în cap: „În forul meu interior se află o agendă“. După ce că eram bezmetic de somn, vocea interioară, care îmi tot repeta ca o placă stricată de patefon această frază, m-a scos din sărite. Mai ales pentru că, pe măsură ce făceam ochi, îmi dădeam seama tot mai mult că are dreptate: stăpîna intimităţii mele este ea, agenda! Şi uite aşa mi-am început ziua de duminică gîndindu-mă la intimitate. 

Să ne aducem aminte: intimitate, intimus (superlativul de la interior), deci esenţa ultimă a acestei interiorităţi. Un lucru important aşadar, care a preocupat deopotrivă pe filozofi şi pe oamenii de rînd interesaţi să-şi găsească şi să-şi îngrijească intimitatea. Căci aceasta nu este un dat, ci o cale, un drum spre interioritatea semnificativă, spre ceea ce este mai profund în sine sau mai apropiat de sine; intimitatea este deci un

de cucerit şi apărat. 

Pentru antici, acest „teritoriu“ era sufletul, dar o ipostază aparte a acestuia, partea raţională a sa, în „intimitatea“ căreia poate fi aflat adevărul universal al umanului. Iar calea spre acest suflet o constituia, în viziunea lui Socrate,

; prin ea era posibilă acea faimoasă cunoaştere de sine, premisă a oricărei cunoaşteri. Creştinismul a presupus apoi un Dumnezeu personal, cu care poţi intra în relaţie personală, astfel încît şi „sufletul“ a devenit personal. În „intimitatea“ acestuia zăceau însă şi dorinţele, suspecte în ochii Bisericii, aşa că aceasta a introdus

: des-tăinuirea a ceea ce „ai pe suflet“. 

Odată cu Renaşterea şi umanismul, individul devine principala preocupare, iar intimitatea se plasează în individualitate.

, în variatele ei forme, devine calea de acces la această intimitate, ex-pusă apoi, începînd de prin secolul al XVIII-lea, prin confesiuni, jurnale, memorii etc.

Iluminismul şi mişcările revoluţionare pe care le-a inspirat vor încerca apoi să pună la adăpost această intimitate personală proaspăt cucerită. Ea devine obiect al dreptului prin garantarea proprietăţii private şi a dreptului de proprietate asupra propriei persoane. La adăpostul legii, intimitatea se instalează în „forul interior“ al fiecărui cetăţean, pe de o parte, şi, pe de altă parte, se spaţializează, ocupînd „spaţiul privat“ al casei burgheze, la adăpost de privirile indiscrete ale publicului. De-abia acum se desăvîrşeşte decupajul legal dintre spaţiul public şi cel privat, iar intimitatea devine un

esenţial în lista libertăţilor individului. 

În sfîrşit, Freud deschide intimitatea în sensul opus, al unui

secret: inconştientul. Ceea ce Biserica îşi dorea să exorcizeze, Freud îşi propune să des-copere prin

, noua maieutică privată a lumii moderne. 

Maieutică, spovedanie, introspecţie, psihanaliză, marile căi regale ale intimităţii, care, în societăţile moderne, ajunge să fie pusă la adăpostul legii. Avem

la intimitate! 

Adică? – mă întreb eu, ajuns la acest punct al meditaţiilor mele. Drepturi avem, dar ce mai este „intim“ în lumea noastră? Corpul şi sexualitatea, tabu-urile paradigmatice ale privatului burghez? Păi, odată cu eliberarea corpului din anii 1960, intimitatea corporală este pe toate drumurile, de la reclamele la sutiene sau hîrtie igienică, la revistele sexuale şi

-uri. Căminul, intimitatea caldă a lui „acasă“? Păi, instalaţi în mobilitate, acasă este „aici, adică acolo“ – după cum se exprimau nişte migranţi. Viaţa privată? Desigur, însă doar dacă eşti un solitar sau un

. Dar dacă ai făcut un pas pe scena publică, media şi reţelele de socializare îţi vor ronţăi intimitatea pînă cînd nu va mai rămîne decît o imagine publică. Forul tău interior? Se ocupă de el terapeuţi ai dezvoltării personale, dar nu pentru a te cunoaşte, socratic, pe tine însuţi, ci pentru a te adapta cu succes la ceilalţi. 

De aici începe însă adevărata problemă, căci toate aceste forme de extimitate nu sînt încălcări ale dreptului nostru la

timitate, ci înseşi dorinţele noastre intime. Se cheamă

procesul de dezvăluire deliberată a informaţiilor despre sine, care ar ţine de sfera intimităţii, de ceea ce nu trebuie să afle toată lumea. Faimosul

este doar metonimia acestui fenomen prin care ne ex-punem spontan şi în timp real intimitatea cotidiană, care nu interesează pe nimeni, dar priveşte pe toată lumea.

a devenit

publică a sinelui, noul „teritoriu existenţial“ al intimităţii devenite ex-timitate.

Dar de unde ni se trage oare această plăcere uşor exhibiţionistă? 

Termenul care răspunde cel mai bine, cred, la această nedumerire este cel de

. Căci „transparenţa“ a devenit un imperativ moral şi, în anumite condiţii, legal: totul la vedere! Aparent, el se aplică doar instituţiilor. Desigur, este foarte bine ca acestea să fie „transparente“, dar aşa, mai cu moderaţie: cînd „transparenţa“ politicii înseamnă să mă uit zile în şir la sutienul doamnei Udrea în puşcărie, asta nu mai e viziune morală, ci voyeurism! De fapt, cerinţa de transparenţă ni se aplică tuturor: secretul personal a devenit suspect şi, la limită, condamnabil. Or, cînd totul trebuie să fie la vedere, se cheamă pornografie; riscul acestei transparenţe compulsive este, astfel, obscenitatea.

Şi asta facem cu toţii: ne arătăm lenjeria

(ce ironie!…) de dragul – sau în numele – unei transparenţe ridicate la rang de valoare umană: sînt transparent, deci exist; nu am secrete, deci sînt moral; împărtăşesc tuturor, deci sînt social. Lumea a devenit un confesional public şi ecumenic. 

Reversul medaliei este că „sînt transparent“ mai înseamnă şi că „deci

gîndesc“. Fiinţa transparentă nu gîndeşte pentru că nu are probleme şi nu are probleme pentru că individul-reţea expune public orice gest, întîmplare sau părere înainte ca acestea să devină problematice: într-o condiţie de des-tăinuire cronică, fiinţa transparentă este, astfel,

Dar nu cumva aceasta este şi (o) cheie a fericirii individuale? Şi nu cumva individul fericit şi neproblematic, transparent cu de la sine putere, este o mană cerească pentru economia de piaţă? În această lume a obscenităţii generalizate, toţi rămînem puri, sub privirile interesate ale Pieţei, singura care ne contabilizează – cu folos! – plăcerile „intime“.

Acum înţeleg visul: agenda este „reţeaua“ mea. În transparenţa ei zace toată obscenitatea intimităţii mele. Ce coşmar!…  

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,

Mai multe