Intermezzo: Horia Bernea și ofensiva privirii
Pentru evocarea lui Horia Bernea din acest număr al Dilemei vechi am căutat, în arhiva personală, texte pe care le-am scris despre el de-a lungul anilor. Printre cele mai vechi, l-am găsit și pe cel de mai jos. Nu îmi mai amintesc dacă și unde l-am publicat. Îl reiau ca pe unul dintre pașii pe care i-am făcut, cîndva, către un om pe care l-am admirat și iubit.
Lumea simțurilor – spune, undeva, Ortega y Gasset – se comportă față de om asemenea unei nesățioase pantere. Ea tinde să ia cu asalt și să devoreze structura firavă a aparatului nostru de percepere și de pricepere. Ne credem hăitași ai lumii și ne trezim hăituiți de ea ca de o fiară.
Ceva trebuie, atunci, să se ridice împotriva acestei agresiuni, să-i țină piept. Iar dintre simțuri, văzul pare cel mai îndrituit să o facă... Căci punîndu-și lumina asupra oștirii dezlănțuite a universului vizibil, el reușește, pînă la urmă, să o fixeze, să o zăgăzuiască, să-i anuleze, fie și pentru un timp, dinamica dezlănțuită. Proiectîndu-se, curajoasă, înainte, privirea știe să stăvilească atacul feroce al panterei... Așa stînd lucrurile, nu putem fi decît încîntați să întîlnim, printre plasticienii români, un priceput și tenace îmblînzitor de pantere, cum este Horia Bernea. El găsește, iarăși și iarăși, în bazarul torențial al modernității, răgazul necesar pentru a contempla spectacolul lumii fără grabă, cu acea pietate pe care Goethe o recomanda ca stare optimă dinaintea universului.
Cîțiva ani la rînd, Bernea pare să nu fi făcut, de pildă, altceva decît să țintuiască atent, cu privirea, o colină din preajma Brașovului. De fapt, extinsă de-a lungul unui asemenea interval de timp, privirea încetează să mai fie empirie pură. Devine efort analitic, disecție, dar și exercițiu spiritual. Iar „a picta” devine sinonim cu „a consuma”, transfigurator, realitatea. Cu alte cuvinte, pantera senzoriului cedează (numai) dinaintea unei alte pantere: cugetul văzător al artistului. El este, de data aceasta, cel care „devorează” lumea, el este cel care o ia cu asalt, altfel însă decît printr-un gest de simetrică năvală. „Asaltului” policrom al lumii nu i se opune, așadar, un alt, vehement, asalt, ci un exercițiu al răbdării și al disponibilității. Arta însăși se dovedește a fi, în definitiv, tocmai această „rezistență”, acest contraatac îmblînzitor asupra marelui animal cosmic. Cît despre artist, el poate fi cu îndreptățire gîndit ca un specialist al domesticirii naturii, ca un îndemînatic dresor de senzații.
Dar a „consuma” lumea e, totuși, a te opri la jumătatea drumului. La acea jumătate de drum la care se opresc, de obicei, științele. Într-adevăr, științele „consumă” realul strict pentru a-l consuma, pentru a-l utiliza, pentru a-l supune ireversibil unei legi, alta decît legea sa proprie. Artele însă – cu cîte un reprezentant de anvergura lui Horia Bernea – consumă realul pentru a-l însuma, pentru a-l regăsi ca totalitate, ca întreg de sine stătător, ca ființă distinctă, cu care se poate comunica de la egal la egal. Horia Bernea știe să privească spre lucruri cu atîta intensitate încît, provocate de privirile sale, ele sfîrșesc prin a-și spune, nestingherite, povestea. E clipa în care văzul pictorului, pentru a putea înțelege, trebuie să se schimbe în auz. Cu aceasta ne aflăm, s-ar zice, în miezul însuși al artei de a privi. Căci așa și nu altfel trebuie privit universul: trebuie privit pînă în ceasul acela imprevizibil în care el începe să se audă, adică să exprime Cuvîntul originar din care a luat naștere.
Adaug și cîteva însemnări ale lui Horia Bernea, culese din publicațiile Muzeului Țăranului Român. Le-am savurat, iarăși și iarăși, de cîte ori le-am (re)descoperit...
● Am ajuns, în consecinţă, să definesc în ultimă analiză cultura ca pe o justă raportare la Materie... Arta – ca pe o judicioasă şi adecvată raportare la scopul propus, prin intermediul materiei. Nici o perioadă deplină a istoriei spiritului nu a fost posibilă fără o justă exprimare în planul materiei. Proasta raportare la materie reprezintă de obicei decadenţă, superficialitate, uscăciune… (într un asemenea context, Horia invoca, întotdeauna, sensul fondator al „Întrupării“ în universul creștin, n.m., A.P.)
● Românul actual funcţionează pe două poziţii extreme, ori un profund dispreţ pentru ceea ce însemnăm, ori o infatuare nejustificată pentru merite iluzorii care intră mai curînd în categoria defectelor.
● Cîndva, am încercat să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii. „Cît ceri pe ea?“, l-am întrebat pe stăpînul casei. „Nu cer nimic. Dacă vă trebuie, puteţi s-o luaţi.” Dar nevasta lui a intervenit şi a zis nu. La toată insistenţa noastră a dat cu încăpăţînare acelaşi răspuns. „Nu!“ Într-un tîrziu a adăugat: „Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea.“
●(Despre tema crucii, constitutivă pentru discursul expozițional gîndit de Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român, n.m., A.P.) O clasificare: 1. Crucea conţinută, implicată în sensul profund al obiectului. 2. a) Crucea ca semn benefic, „semnul crucii“ – pe pîine, la intersecţii, marcaj şi semn de pomenire, pe poartă, fîntînă, grajd etc. b) Crucea ornament – combinaţie de element ritual şi ornamentaţie sau croi. 3. Crucea rezultat al funcţiei şi eficienţei unui obiect: arhitectură, unelte, instrumente, pîrghii, ţesutul de război, munca cîmpului. 4. Crucea pe plante, animale (măgar) sau în anatomia omului – „o cruce de om“. 5. Sus-jos, dreapta-stînga, punctele cardinale… 6. Crucea e frumoasă prin ea însăşi. 7. Crucea care nu se vede, lucrurile construite, figurile geometrice legate de cruce. Crucea e un semn primordial, premerge semnul christic şi supravieţuieşte oricărei încercări.
● A nu-ţi cunoaşte limitele, chiar la cei mai buni oameni, e un lucru extrem de nociv.