Interesul pentru politică

18 august 2005   SITUAȚIUNEA

La prima vedere, toată lumea se interesează de politică. Ziarele, radioul, posturile de televiziune - mereu mai numeroase şi mai omogen distribuite - livrează neîncetat ştiri fierbinţi, iar poporul pare să le consume lacom, ca şi cum ar fi hotărît să compenseze, în sfîrşit, lungi decenii de informaţie puţină şi falsă. Pe de altă parte, numărul cititorilor (cu Internet cu tot) nu e, statistic vorbind, spectaculos, televiziunile private nu acoperă teritoriul naţional, iar radioul nu mai are publicul de altădată. Să adăugăm că interesul pentru politică al consumatorilor reali e departe de a avea motivaţii şi intensităţi asemănătoare. Altfel arată curiozitatea "de masă", altfel aceea a "membrilor de partid", angajaţi şi doritori de carieră, altfel curiozitatea "specialiştilor" (gazetari, analişti politici, politologi de catedră etc.). Curiozitatea majorităţii e, în general, episodică şi "utilitaristă". Lumea politicii e percepută fie pe linia efectelor ei materiale imediate, fie pe linia rumorilor de tabloid. Pentru omul de pe stradă, politicul e, pur şi simplu, sfera deciziilor care îţi uşurează viaţa sau ţi-o complică. De-acolo vin legi (prea multe şi, de regulă, antipatice), scumpiri (mari), majorări (mici), impozite, dări şi luări (totuna), discursuri, şedinţe, festivităţi. Acolo e locul unde se vorbeşte triumfal sau ameninţător despre Europa, locul marilor promisiuni, locul unde se fac şi se desfac iţele istoriei cotidiene, pe scurt, locul puterii, ocupat cînd de unii, cînd de alţii. Parlamentari sau miniştri, guvernanţi sau opozanţi, politicienii trebuie trataţi cu aplauze ospitaliere cînd te vizitează şi cu înjurături radicale cînd pleacă. Lumea lor e esenţialmente alta decît lumea "noastră". Alta şi mai curînd suspectă. Văzute dinspre mulţime, diferenţele dintre fracţiunile acestei lumi nu se impun ca semnificative. Predomină un sentiment de neîncredere globală, a cărui expresie cetăţenească e lehamitea. Din cînd în cînd, personajele clasei politice stîrnesc pasiuni minore: bîrfe, mondenităţi, scandaluri. Apar la televizor, coboară din maşini luxoase, participă glamoros la recepţii şi dineuri. În "România profundă" totuşi, întreg acest univers nu are decît ecouri stinse. Mulţi nici nu ştiu cine e, de fapt, la putere, care e deosebirea dintre preşedinte şi prim-ministru, cu ce se ocupă, în definitiv, deputaţii şi senatorii. Nu mai vorbim despre fineţuri analitice de genul "stînga-dreapta", "separarea puterilor" ş.a.m.d. Şi la ţară, şi la oraş dezbaterea politică tinde să devină marginală, bruiată de obide şi nevoi presante. Moromete nu mai are timp de taclale, Lache şi Mache nu mai contemplă sceptic recolta şi nu mai fac intrigi politice: fac aranjamente lucrative, pun la cale afaceri. Abia perioadele electorale dacă mai înviorează niţel microbul civic. În rest, a se slăbi. Cu totul altfel arată interesul pentru politică al politicienilor "profesionişti". Alegerea lor e fatală: vor trăi din politică, vor urca, prin mijloace pestriţe, treptele puterii de partid şi ale puterii executive, se vor dedica, cît mai vocal, "cauzei". Politica ajunge să conteze atît de mult, încît orice alte valori pălesc sau devin simple instrumente retorice ale ascensiunii. Politicianul "talentat" vorbeşte cu aplomb despre principii, legi, tradiţii şi sentimente şi invocă cu ocheade adecvate interesul naţional. "Ţara" e Dumnezeul lui. Odată ajuns în post, el acuză însă simptome de amnezie cronică. E gata de compromisuri "utile", gîndeşte partizan şi acţionează în gaşcă. "Ţara" devine "noi şi-ai noştri". Relaţiile clientelare devin unicul criteriu al cultivării şi promovării altora. După experienţa mea din ultimii cincisprezece ani, 99% din cei ajunşi la putere se schimbă în rău. E semnul că au ajuns "meseriaşi". Orgoliul îi prosteşte pe deştepţi şi îi ticăloşeşte pe candizi, nevoia de succes şi de continuitate la vîrf falsifică raporturile umane, mecanizează gesticulaţia, siluieşte discursul. Rolul dizolvă, acid, orice urmă de umanitate. Lucrurile merg atît de departe, încît "victima" e contaminată de propria ei demagogie: nu mai ştie cine e, care sînt limitele sincerităţii proprii, cîtă bună-credinţă subzistă încă în traiectoria sa publică. Nu mai ştie cînd se preface că suferă şi cînd suferă cu adevărat. Fiecare clipă de viaţă e pusă în scenă propagandistic. Iar ieşirea din politică e de negîndit. Nimic nu are sens, fără această opţiune ireversibilă. Categoria cea mai tristă, cea mai patetică, dintre cele care se interesează de politică este însă aceea a analiştilor şi comentatorilor. Omul de rînd e, măcar, uneori, beneficiarul politicii, iar politicienii de carieră pot pretinde că e dreptul lor să-şi satisfacă o ambiţie personală. Dar analistul e la mijloc: are şi ceva din portretul cetăţeanului de rînd (ba chiar susţine că vorbeşte în numele lui şi pentru el), dar şi ceva din veleitarismul puterii. Hărţuitor şi hărţuit, dependent pînă la servitute de capriciul circumstanţelor, atent la tot soiul de accesorii, el riscă, pînă la urmă, să confunde derizoriul zilnic al scenei politice cu rostul însuşi al vieţii. Analistul politic e simultan agentul şi pacientul unei diversiuni: el crede şi ne face să credem că suferinţa, iubirea, speranţa, entuziasmul şi moartea sînt nişte bagatele, dacă le comparăm cu răzgîndirile lui Tăriceanu şi cu furiile ostăşeşti ale lui Băsescu.

Mai multe