Interdicţii şi alergii

13 aprilie 2006   SITUAȚIUNEA

note berlineze La Institutul de Studii Avansate din Berlin, Astrid Reuter de la Universitatea din Erfurt ne vorbeşte, astăzi, despre controversele juridice provocate, în Germania şi Franţa, de etalarea publică a unor însemne religioase. Lucrurile s-au desfăşurat, în cele două ţări, după scenarii cu totul diferite. În Germania, la sfîrşitul anilor '80, părinţii unei eleve dintr-un liceu bavarez protestează împotriva reglementării ca în fiecare sală de clasă să fie instalat un crucifix. Li se pare că dreptul lor la "libertate religioasă negativă" este, astfel, lezat. Se ajunge la tribunal. Curtea Administrativă din Regensburg respinge acţiunea, cea din München de asemenea. Curtea Constituţională Federală de la Karlsruhe decide însă în favoarea părinţilor. Se discută despre semnificaţia crucii (este ea semnul unei profesiuni de credinţă sau doar un simbol identitar, desemnînd cultura occidentală în genere?), despre definiţia "neutralităţii" statului, despre libertatea conştiinţei, despre egalitate şi despre principiul majorităţii. Pedagogia "oficială" trebuie să fie orientativă, normativă sau mai curînd oarbă axiologic, pentru a nu precondiţiona formaţia intelectuală a elevilor? Cîţiva ani mai tîrziu, în 1997, disputa se reia în termeni noi: o profesoară de liceu din Baden-Württemberg, cetăţean german de origine afgană şi de rit musulman, e persecutată de conducerea şcolii pentru că se încăpăţînează să poarte, la ore, acoperămîntul pentru cap la care o obligă religia ei. Se ajunge din nou la tribunal, iar după verdicte locale care resping acţiunea reclamantei, litigiul revine, spre analiză, Curţii Constituţionale Federale. Soluţia înaltului for e, de data aceasta, ambiguă. Se admite că nimeni nu trebuie persecutat pentru convingerile şi practicile sale religioase, dar se cere o lege generală care să impună un tratament egal pentru toate religiile şi confesiunile. Ceea ce se interzice sau se îngăduie unora trebuie interzis sau îngăduit tuturor. În Franţa, lucrurile au avut altă traiectorie. O şcoală din suburbia pariziană exmatriculează, în 1989, trei elevi musulmani care refuză să vină la cursuri cu capul descoperit. Se declanşează, astfel, suita celebrelor "affaires des foulards", care culminează cu o adevărată criză politică şi cu votarea unei legi menite să interzică, în numele laicităţii, "orice însemne şi orice ţinută care exprimă, în chip ostentativ, apartenenţa religioasă a elevilor". Toate aceste cazuri stîrnesc infinite distilări teoretice. Problematica subiacentă e atotcuprinzătoare: separarea Statului de Biserică, relaţia public-privat, fractura subtilă dintre modernitate şi post-modernitate, drepturi individuale şi drepturi colective, creştinism şi islam, libertate religioasă negativă (dreptul să nu) versus libertate religioasă pozitivă (dreptul să) ş.a.m.d. Un coleg din Statele Unite observă că în ţara lui totul s-ar rezolva mult mai simplu: ce face omul în plan strict personal, respectiv ce pune pe el, ce anexează corpului propriu e treaba lui, dreptul lui inalienabil. Ce pune pe pereţii unei instituţii publice e altceva. Acolo intervin reglementări care să protejeze confortul interior al fiecărui membru al comunităţii. În fapt, toată această dezbatere suferă de o cronică ipocrizie a scopurilor şi a motivaţiilor. Dacă pretindem că multiculturalismul e principial dezirabil ca apogeu al toleranţei universale, atunci nu se înţelege de ce ne deranjează aspectul pestriţ al unei clase în care se văd laolaltă cruci, chipe, baticuri şi voaluri. Şi de ce ne propunem să reducem această diversitate la monocromia unei interdicţii globale. Pe de altă parte, de ce nu recunoaştem că în subterana acestei agitaţii legislative se află un semn al veacului care n-are nimic de a face nici cu libertatea şi egalitatea, nici cu statul secular, nici cu efectele secundare ale modernităţii. E vorba, pur şi simplu, de o alergie mai mult sau mai puţin mărturisită la tot ce ţine de sfera religiosului. Instituţiile publice contemporane şi "lumea bună" în genere resimt orice "marcă" religioasă drept atavism "medieval", drept cripto-fundamentalism, drept derapaj vinovat de la luminile raţiunii şi ale civilizaţiei. Între a te ruga sau a citi psalmii şi a incendia eretici nu se înregistrează nici o deosebire. Ofensiva "laicităţii" nu e altceva decît expresia unei viscerale intoleranţe faţă de faptul religios ca atare, indiferent că e creştin, iudaic sau musulman. Ceea ce se contestă este legitimitatea prezenţei publice a religiei, îndreptăţirea ei de a iradia asupra vieţii comunitare, dincolo de zidurile bine grăniţuite ale locaşurilor de cult. Nu s-a discutat niciodată, în parlamentele ţărilor dezvoltate, despre interdicţii de alt ordin. Orice elev are voie să-şi vopsească părul în roşu, să se îmbrace în pene şi să-şi pună cîrlige în limbă. Ceea ce însă nu se suportă este să poarte chipă, sau cruce, sau turban. Religiozitatea irită. Iar profesorul care lasă să se întrevadă, în discursul său, cea mai mică urmă de opţiune existenţială (religioasă, sau doar etică, sau teoretică) trebuie excomunicat ca un pericol social. I se cere, dimpotrivă, să privească în gol, rece, senin, enunţiativ, ca o parabolă a absenţei. La limită, ni se îngăduie tuturor o oarecare veselie socială. Dar, bitte schön, fără dramă şi fără extaz.

Mai multe