„Înţelepciunea“ echidistanţei

Dezbaterile de azi despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de politica regională (şi internaţională) a Federaţiei Ruse mi-au adus aminte de dezbateri asemănătoare din 1999, cu privire la criza din Kosovo. Şi atunci, ca şi acum, existau, la noi, numeroşi partizani ai unei atitudini mai „rezervate“ faţă de strategiile (prea „ofensive“) ale NATO şi UE. Să nu ne burzuluim prea tare! Nu e de nasul nostru! Singurul mesaj politic ferm – cel transmis de Traian Băsescu – a fost criticat de mulţi, ca fiind excesiv. În acest context, mi se pare util să reproduc mai jos prima parte a unui interviu solicitat, în 1999, de Gabriela Adameşteanu. Interviul a apărut, (sub titlul „Nu există neutralitate într-o lume globală“) în nr. 14 al Revistei 22 din acel an şi nu a fost reluat în volumul de interviuri pe care l-am publicat anul trecut la Humanitas.

Gabriela Adameşteanu: Faţă de intervenţia NATO în Iugloslavia, Ministerul de Externe Român (ca şi preşedintele, şi prim-ministrul) a avut o poziţie fără echivoc. Dar toţi predecesorii dvs. în această funcţie – Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, chiar Adrian Severin – s-au distanţat de ea, ori chiar au criticat-o. Cum explicaţi acest lucru?

Andrei Pleşu: Există un sindrom al predecesorului. El se percepe ca un profesionist absolut care, din motive diverse, a fost împiedicat să rămînă pe viaţă în funcţia în care, la un moment dat, a fost activ. „Predecesorul“ e cel care ştie mai bine ce trebuia făcut, care ar fi făcut mai bine ceea ce ar fi trebuit făcut şi este, prin natura amplasamentului lui, criticul de serviciu al „actualului“. Cînd „actualul“ devine şi el „predecesor“, probabil că va căpăta aceeaşi psihologie. Eu am fost criticat şi pentru ce am făcut, şi pentru ce n-am făcut. Unii îmi spun că am făcut prea puţin, alţii pretind că am făcut declaraţii prea apăsate. Sîntem un popor de comentatori. Competenţele sînt întotdeauna populare, unanime. Mitică e competent în toate: e analistul politic suprem, omul politic suprem, gazetarul suprem. El ştie şi se miră cum de ceilalţi nu-şi dau seama ce simplu e. Mitică îşi încheie toate demonstraţiile cu satisfacţia de a fi fost mereu cel care are dreptate. În ce mă priveşte, cu limitele mele personale şi cu experienţa mea zilnică în acest birou, n-am simţit că puteam să facem mai mult decît am făcut. Ori n-am avut destulă imaginaţie, ori informaţiile pe care le-am avut au fost de natură să mă blocheze – fapt este că nu mă simt vinovat de a nu fi făcut mai mult, chiar dacă, la un moment dat, şi am şi declarat-o public, am spus că era bine să valorificăm mai intens fondul nostru de bune realţii cu sîrbii. Noi n-am fost utilizaţi de comunitatea internaţională pe măsura acestui bun raport şi atunci el s-a degradat prin nefrecventare. Dar nu cred că e corect să ne facem iluzia că, într-o problemă în care Grupul de Contact, NATO, Uniunea Europeană, Consiliul de Securitate, toţi experţii lumii nu au găsit căi optime de rezolvare, puteam veni noi cu marea soluţie. Dacă mi-a incumbat mie acest rol, admit că nu l-am îndeplinit şi îmi asum această limită, dar sînt, în acelaşi timp, foarte curios care ar fi fost marea soluţie pe care „predecesorul“ ar fi avut-o. Şi, dacă ar fi avut-o, mă întreb de ce, din motive patriotice, cel puţin, nu s-a grăbit să mi-o comunice. Eu am păstrat o maximă disponibilitate de dialog cu toţi „predecesorii“ mei, i-am numit pe toţi în Consiliul de Onoare al Academiei Diplomatice, i-am invitat şi la o discuţie, la care nu au venit. Dar aş fi fost încîntat să primesc sfaturile lor, să-i aud, măcar la telefon, că vor să mă ghideze – n-am vanităţi în privinţa asta... Dar altfel, nici acum, cînd ei spun că trebuia făcut altceva, şi în alt moment, nu am aflat încă ce anume trebuia, de fapt, făcut. Nu ştiu dacă tăcerea lor e o formă de discreţie sau e totuşi confirmarea faptului că n-au, în fond, nimic special de spus.

G.A.: Din ce am înţeles eu, voiau „o şi mai mare neutralitate“.

A.P.: Eu nu pot, totuşi, decît să sper că, dacă ar fi fost în locul meu, ar fi făcut la fel ca mine. După părerea mea, ar fi făcut o mare greşeală dacă ar fi pedalat pe tema neutralităţii. Întîi, pentru că acest concept al neutralităţii e foarte costisitor. E un lux. Numai o ţară foarte solidă poate fi neutră. Teoria neutralităţii era la modă şi pe vremea lui Titulescu, care are o foarte frumoasă pagină pe tema aceasta, încheiată cu precizarea că neutralitatea, la limită, e dezonorantă.

G.A.: Dar e practică?

A.P.: Nu e practică. Neutralitatea nu e o soluţie reală. Noi avem experienţa unor ţări civilizate care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au ţinut să-şi declare neutralitatea şi au fost ocupate după două zile. Nu există neutralitate într-o lume globală: acum trebuie să fii „situat“. Noi ne plîngem tot timpul că nu sîntem situaţi, că sîntem într-o zonă gri, că nu aparţinem nici unui club şi că cei către care vrem să mergem nu ne primesc. [La data apariţiei interviului, nu eram încă membri NATO şi nici membri UE (n.m., A.P. 2014)]. Or, cum să combatem această situaţie cu o teorie a neutralităţii, adică a nonsituării, luată ca principiu? Eu găsesc că, dimpotrivă, trebuie să optăm şi trebuie să fim consecvenţi cu opţiunea noastră, indiferent cîte costuri implică. Orice opţiune înseamnă sacrificiu, înseamnă renunţare la alte opţiuni. Dar, fără opţiune, nimic nu este posibil într-o politică ofensivă, cum vrem să facem. (…).