Institutul şi cumetria

28 septembrie 2008   SITUAȚIUNEA

A fost numită comisia senatorială care va ancheta activitatea Institutului Cultural Român. "Noi vom vedea ce programe au făcut cei de la ICR, cu cine au colaborat, cine le-a aprobat, dacă există sau nu parti-pris-uri în privinţa celor promovaţi, dacă se favorizează anumite găşti culturale. E vorba doar de o analiză de management, care va dura, probabil, cîteva luni" - a declarat Gavrilă Vasilescu, senator PC, membru al comisiei. Scos din rigoarea timbrului sec specifică activităţii sale de notar, dl senator are presupoziţii privind "găştile culturale": aşa porneşte domnia sa la drum într-o anchetă care ar trebui să fie obiectivă şi imparţială. Săptămîna trecută, la Realitatea TV, senatorul Adrian Păunescu (şeful comisiei) l-a întrebat pe Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, dacă e adevărat că editura ICR a fost desfiinţată, iar publicaţiile ICR au fost "date" unor edituri private "controlate, indirect, tot de conducerea ICR". O întrebare răuvoitoare (sau, mă rog, "nedocumentată"), căci o simplă privire pe site-ul ICR (www.icr.ro, foarte bine făcut şi actualizat permanent - rareori se întîlneşte la o instituţie publică un asemenea site) ar fi oferit răspunsul: editura există, publică tot felul de cărţi, e prezentă la tîrgurile de carte. Dl senator Păunescu a preferat să întrebe în direct, la televizor; la experienţa de presă a domniei sale, nu îmi închipui că nu cunoştea efectele unei asemenea intervenţii asupra telespectatorilor care nu ştiu exact ce e cu ICR-ul şi cu editura sa: le rămîne în minte ideea vagă că "nu iese fum fără foc", că "e ceva în neregulă acolo, din moment ce dl senator a pus întrebarea". Or, nu e nimic în neregulă: editura există, întrebarea era fără sens. Gheorghe Funar, senator PRM, a declarat că, economist fiind, va avea în vedere aspectele financiare, iar pentru cele culturale "avem oameni de cultură în această comisie, deci cu siguranţă vom înţelege despre ce e vorba". Adică "oamenii de cultură" din comisie le vor explica - pe scurt - celorlalţi, "de ne-cultură", "despre ce e vorba". Într-o ţară normală, intervenţii precum cele de mai sus ar fi compromis definitiv comisia şi "ancheta". Nu poţi declanşa o anchetă, din grijă pentru "banii publici", dînd declaraţii care trădează "preocupare" pentru găştile culturale; nu te poţi declara, cu mîndrie patriotică, "senator al României", cînd de fapt pui, la televizor, întrebări provenite din reclamaţiile (anonime?) neverificate ale unor "cetăţeni vigilenţi". La noi, în ţara zgomotelor mediatice, în care scandalul contează mai mult decît cumpănirea faptelor şi argumentelor, se poate şi aşa. După asemenea intervenţii publice, comisia de anchetă nu mai poate prezenta nici o garanţie de obiectivitate, nu mai poate pretinde că va face o "analiză" a activităţii ICR. Va face mai degrabă demascări, bune de hrănit cheful de scandal al cîtorva ziare şi televiziuni. Episodul 2. Pe 29 septembrie, dl Adrian Păunescu s-a retras din comisia de anchetă. Motivaţia e neclară: "Recenta mea numire ca membru al Comisiei care trebuie să verifice felul în care s-au cheltuit fondurile Institutului Cultural Român nu este potrivită pentru mine. Toată viaţa am fost eficace în poziţia de avocat, nu de procuror". Cu numai cîteva zile înainte, nu părea deloc "avocat". Dar brusca revelaţie a dlui Păunescu lasă comisia fără piesa cea mai grea. În afară de un oarecare talent al dlui Funar de a vocifera despre orice, comisia se mai bazează acum doar pe cîţiva senatori care nu s-au ilustrat prin mai nimic în viaţa publică: Ioan Gheorghe Miheţiu (PD-L), Szábo Károly (UDMR) şi Gavrilă Vasilescu (PC). Probabil că ancheta se va "topi" în peisaj, după ce a fost anunţată cu atîta ambîţ naţional, înfiinţată în urma unei solicitări semnate de 46 de senatori din toate partidele şi motivată de un senator PRM astfel: "pentru că prea nu are nici un Dumnezeu Institutul acesta, nu are nici cine să-l controleze, nici la cine să reclamăm". Cu sau fără Dumnezeu, comisia trebuie să prezinte rezultatele anchetei pe 1 noiembrie. În fapt, nu are ce ancheta: din punct de vedere financiar, ICR a fost răs-controlat de Curtea de Conturi. Din punct de vedere cultural, ar fi recomandabil ca domnii din comisie, care nu şi-au ilustrat pînă acum vreo competenţă în domeniu, să se abţină de la a-şi exprima opinia. Din punctul de vedere al managementului cultural, de asemenea: în România sînt puţini oameni care se pricep la asta; nici unul în Senat, destui la ICR. Epilog. Toată această poveste aiuritoare este rezultatul unui scandal de presă, care a declanşat ambîţul patriotic al cîtorva politicieni şi valuri de demagogie mediatizată. În rest, sînt lucrături subterane, duşmănii meschine, ciuda faţă de performanţele altora. Ceea ce deranjează, de fapt, este că Institutul Cultural Român a devenit cu adevărat o instituţie şi funcţionează după reguli instituţionale. Nu este "institutul lui Patapievici", nu reflectă opţiunile culturale ale şefului său. Dimpotrivă. Selecţia celor mai multe proiecte se face de către experţi independenţi. De exemplu, traducerea cărţilor în străinătate, în programul TPS: nu conducerea ICR decide ce cărţi vor fi traduse, aşa încît alegaţia că dl Patapievici "îşi publică prietenii" e pur şi simplu o prostie răuvoitoare. Institutele din străinătate au, de asemenea, suficientă autonomie în conceperea programelor, în funcţie de specificul şi cerinţele locului. Sînt conduse de oameni competenţi şi care cunosc bine cultura ţărilor în care lucrează. Aşa încît, la Bucureşti şi în filialele sale din lume, ICR a ajuns la nişte standarde de funcţionare compatibile cu oricare dintre organizaţiile similare din alte ţări (Institutul Francez, Institutul Suedez, Institutul Polonez etc.). Or, în mediul public otrăvit al României, tocmai asta enervează: o instituţie care nu funcţionează pe bază de cumetrie, de care nu te poţi "lipi" pentru că eşti amic cu "cine trebuie".

Mai multe