Instantanee din istoria privirii (6): Odilon Redon
6. Odilon Redon și insomniile ochiului
Pentru a visa, privitorul nu are nevoie să adoarmă. Ca și Chagall, Odilon Redon și-a consumat destinul de pictor în umbra multicoloră a reveriilor... Dar, spre deosebire de Chagall, el nu avea nevoie să închidă ochii pentru a visa. (O experiență care, de altfel, ne este tuturor la îndemînă.) Chagall se scălda în imaginație ca într-un somn plin de fantasme. Redon face experiența imaginarului în stare de veghe. Și dacă reveriile lui Chagall vor fi fost o superbă divagație față de realitate, o îndepărtare de ea, cele ale lui Redon vor fi un salt în nevăzut, cu realitatea văzută cu tot. Chagall părăsea, nostalgic, lumea, Redon o ia cu sine, o „răpește” (legată la ochi?), pentru a o restitui unei imprevizibile feerii.
A instala, între lume și sine, întunericul pleoapelor închise este, din punctul de vedere al lui Redon, la fel de vinovat pe cît de vinovat este a nu sta în fața lumii decît ca retină pură, cum voiau impresioniștii. A demisiona din zona vizibilului e în aceeași măsură de neîngăduit pe cît este de neîngăduit a trăi, parazitar, strict în limitele lui. Odilon Redon știa, ca și Goethe, ca și înțelepții din vechime, că misterele cele mari nu stau neapărat dincolo de vedere, ci se află mai curînd în chiar lumina ei, acolo unde nimeni nu se gîndește să le caute. Așa se explică admirația pe care artistul acesta, altfel iubitor de bizarerii și degustător de enigme, o avea pentru senzorialitatea radicală a lui Courbet. Căci în senzorialitatea aceea, el percepea forța explozivă a realului nud, înzestrarea miraculoasă a materiei de a iradia, prin pathos-ul prezenței ei, pînă spre hotarele spiritualității. Într-o asemenea viziune, s-ar zice că „spiritul” nu e, poate, altceva decît materie în delir, materie „congestionată” sub raza penetrantă a luminii. Dar pentru a înțelege în acest fel lucrurile, ochiul nu trebuie să fie organul uitării realului (ca pentru Mondrian) sau al evaziunii din real (ca pentru Chagall). El trebuie să fie ceea ce îi cerea Redon: un rege al lumii, un astru absolut, plutind pe deasupra lucrurilor, cum o și face, la propriu, în cîteva dintre gravurile artistului (Œil-ballon, 1878, Vision, 1883). „Logica vizibilului” – spune, la un moment dat, Redon – trebuie să fie adusă în serviciul invizibilului.” În acest laconic imperativ se exprimă, simultan, cel puțin două adevăruri, amîndouă esențiale. Mai întîi că pictorul care își cunoaște vocația trebuie să rămînă mereu un mediator, un cavaler al hotarelor dintre două lumi: cea a senzațiilor imediate și cea a „universaliilor”, a tiparelor originare. Apoi, că lumile acestea două nu sînt – pentru ochiul inițiatului – decît una singură. La temelia lor stă aceeași ordine, aceeași structură: ordinea Logosului, a Rațiunii atotunificatoare. În asemenea măsură „atotunificatoare”, încît ea poate da seamă – fără să-l desființeze – și de „restul” de Iraționalitate al lucrurilor. Odilon Redon mărturisește cu egală vigoare persuasivă și despre farmecele acestui „rest”, dar și despre demnitatea Întregului, în alcătuirea căruia el își găsește, în cele din urmă, sensul.
Sursa foto: wikiart.org