Instantanee din istoria privirii (5): Michelangelo
5. Michelangelo. Capela Medici (Florența)
Tema morții e o temă de neocolit a omului viu. Provocată de prezența ei imediată printre cei apropiați sau, ca amenințare iminentă, în măruntaiele proprii, prelucrată liric, apocaliptic sau speculativ de mari spirite ale culturii universale, moartea poate fi uneori „uitată” de firile pragmatice, „imanentiste”, dar și exaltată obsesiv de profesioniști ai neantului. Oricum, e acolo, limită constitutivă a oricărui destin omenesc, evidență și mister deopotrivă. Nu poate fi evacuată prin „soluții” la îndemînă, nu poate fi „păcălită” prin abile fente sofistice. (Ca aceea, celebră, a lui Epicur: e ridicol să te temi de moarte: cînd ești viu, ea nu există, cînd ea există, tu nu mai ești... Or tocmai de asta te temi: că nu mai ești! Că ai ieșit definitiv din joc, că ești înghițit de un întuneric absolut!)
E limpede că moartea ține de natura însăși a corporalității, a fizicalității. Dar ține ea și de natura spiritului? E moartea metabolismul esențial al unei „eterne reîntoarceri”? E sfîrșitul contingent o etapă a regenerării perpetue, în altă dimensiune? Un mare artist ca Michelangelo nu putea trece nepăsător pe lîngă o asemenea interogație. Era, ca Dante, în „amiaza vieții” cînd, în noiembrie 1520, accepta să compună decorația statuară a capelei Medici din Florența. Avea 45 de ani. Capela aceasta a devenit, pentru el, cam ceea ce fusese Phaidon pentru Platon sau, pentru Dante, Divina Comedie: o lămurire cu sine în fața marii întrebări a sfîrșitului, o înțeleaptă împrietenire cu gîndul morții. Nu din perspectiva unei psihologii sumbre, ci din aceea, senină, a unei bine cumpănite înțelegeri a rosturilor universale. Iar cele șapte statui care compun monumentul – tot atîtea zile cîte a numărat Facerea lumii – nu sînt un lamento blazat, ci, cum vom vedea, o demonstrație, o desfacere a lumii în principiile ei constitutive.
Lorenzo de Medici
Să luăm, pe rînd, cele două triade ale monumentului. Cea dintîi (sub raport cronologic) ni-l înfățișează pe Lorenzo de Medici adăstînd, meditativ, între alegoria Amurgului și aceea a Zorilor. Cealaltă e rezervată lui Giuliano de Medici, surprins într-o atitudine de o nobilă energie și flancat, la rîndul său, de alegoria Nopții, de o parte, și de cea a Zilei, de cealaltă. Unitatea spirituală a celor două triade se împlinește mulțumită faimoasei „Madona Medici”, cel de-al șaptelea element statuar al grupului, cu acel prunc răsucit violent către sînul sacru care îl hrănește. Fiecare dintre cele două grupuri e un cosmos în miniatură, un comprimat de universalitate, un cerc închis: cu două principii generatoare și un Eu unificator. Acestui Eu unificator, situat în vîrful superior al triunghiului după care se orînduiesc statuile amintite, îi coincide, în planul inferior al monumentului, un soi de non-eu, ascuns vederii: e cel întemnițat în mormîntul propriu-zis. Acesta configurează, am spune, un alt triunghi, cu vîrful în jos de data aceasta, față de care triunghiul de deasupra apare ca o rabatare ideală, ca un ecou în eternitate. Trupului defunct îi corespunde, în absolut, modelul său platonician, arhetipul său nepieritor. În cazul lui Leonardo de Medici, arhetipul acesta pare să se identifice cu arhetipul Gîndirii înseși, după cum, în cazul lui Giuliano, el e totuna cu arhetipul Acțiunii. Gîndirea e încadrată de Amurg și de Auroră. Așadar de momentele incerte, tatonante ale zilei, cele care fac posibile mai curînd nuanțele decît definițiile. Acțiunea e încadrată de Noapte și Zi, de imperativul opțiunii categorice, al gestului tranșant, al diferențierilor certe.
Giuliano de Medici
S-a vorbit despre cele patru alegorii incluse în mormîntul familiei Medici ca despre niște alegorii ale ireversibilei curgeri a Timpului. Or nu de curgere ireversibilă e vorba aici, cît de ritmicitate, de alternanță ciclică a contrariilor: masivității, ușor obtuze, a Zilei îi urmează destinderea reparatoare a somnului nocturn. Trezirii lente, dureroase aproape, simbolizată prin Auroră îi răspunde resemnarea patetică a Amurgului.
Madona Medici
Nu există – spunea Platon – noapte fără o zi prealabilă și nici zi fără o prealabilă noapte. Somnul e întîia condiție a trezirii și trezirea – un început al drumului spre somn. La fel, pentru Michelangelo, viața apare ca germen inevitabil al morții, după cum și moartea e germen necesar al vieții. Madona Medici vine, de altfel, să adauge acestor ispititoare cercuri „logice” un ultim cerc: pruncul, în energicul său gest de a se răsuci către sînul matern, nu face decît să se regăsească în propria lui obîrșie, semnalînd, prin această simplă mișcare, veșnica întoarcere la sursă pe care o căutăm cu toții. Nu există plecare definitivă, ci doar eternă reîntoarcere. Acesta pare să fie, în cîteva cuvinte, mesajul ansamblului funerar despre care vorbim. Față de un asemenea mesaj, cît de meschină trebuie să-i fi apărut lui Michelangelo observația cîte unui contemporan cu privire la totala neasemănare dintre chipul știut al defuncților și portretele lor sculptate. Ca și cînd geniul artistului s-ar fi irosit într-o oarecare vanitate de fotograf. Ca și cînd n-ar fi fost limpede că întregul monument de la Florența întruchipa, între altele, un prilej de întîlnire a marelui meșter cu sine însuși, cu întrebările și speranțele lui. Și nu sîntem toți, cu chipul nostru trecător, un asemenea prilej? Căutare a unui răspuns în orizontul căruia sfîrșim prin a semăna surprinzător unii cu alții?
Sursa foto: wikioo.org