Însemnări din subterana autohtonă

În articolul de ieri din Adevărul aş mai fi spus cîte ceva, dacă n-aş fi avut fireasca limită de spaţiu a rubricii. N-aş fi intrat în detaliul istoric al istoriei româneşti de la sfîrşitul anilor ’40, pe care Traian Băsescu nu o cunoaşte. Au apărut, în presă, destule precizări lămuritoare. Dar mi-aş fi pus întrebarea după ce criterii îşi organizează preşedintele judecăţile, de vreme ce poate spune că Regele Mihai a fost trădător de ţară şi slugă la ruşi, iar Ceauşescu, în primii zece ani de mandat, a fost un bun preşedinte. M-aş mai fi întrebat de ce a simţit nevoia, hodoronc-tronc, să dea cu bîta-n baltă şi-n însemnele Casei regale? N-are alte griji, alte urgenţe? Jurnaliştilor care, la Bruxelles, l-au întrebat despre bezmetica lui declaraţie de la B1, a ştiut să le răspundă că e curioasă insomnia lor în legătură cu subiectul. Dar cel puţin la fel de curioasă e insomnia lui în legătură cu performanţa politică a lui Mihai I. 

M-aş mai fi întrebat de ce a simţit dl preşedinte nevoia să se prezinte cu floricele la catafalcul lui Adrian Păunescu? Protocol prezidenţial? Dar atunci de ce nu l-am văzut şi la înmormîntarea lui Fănuş Neagu, sau a lui Mircea Horia Simionescu? Înseamnă că dl preşedinte avea o slăbiciune aparte pentru poetul marilor cenacluri. Ceva, în personalitatea defunctului, îi impunea. Ce? Să fi fost vorba de admiraţie colegială, ca de la poet la poet? Sau poate sentimentul difuz al unei solidarităţi de destin? Păunescu – bard naţional al vechiului regim, el – şef al navei amiral al flotei comerciale române în aceeaşi perioadă. Ştiam – şi dintr-un interviu apărut în 22, şi din cîteva convorbiri din vremea angajării mele la Cotroceni – în ce măsură condamnarea comunismului i se părea preşedintelui o acţiune irelevantă. Într-un fel, mi-a plăcut onestitatea lui: o dusese bine sub Ceauşescu şi nu avea nici o motivaţie autentică pentru a face mari gesturi rectificatoare. I-a trebuit o „comisie“ care să-i dea argumente „ştiinţifice“ cum că dictatura a fost dictatură. Pînă la urmă, a făcut gestul condamnării, binemeritînd recunoştinţa veşnică şi necondiţionată a cîtorva intelectuali romantici. Dar s-a văzut acum că una scrie la raport şi alta crede dl preşedinte în sufletul lui.  

M-aş mai fi întrebat ce tip de sensibilitate cultivă dl preşedinte cînd se burzuluieşte la Regele Mihai şi leagănă, la botez, pruncul prinţişorului Paul Hohenzollern care, întîmplător, în 2005, a emis despre unchiul său aceleaşi opinii ca şi Traian Băsescu. 

O altă întrebare ar fi legată de brusca reconsiderare a unor politicieni pe care, altădată, i-a dezavuat. Printre ei, Călin Popescu Tăriceanu. Păi, dacă Tăriceanu nu era chiar aşa de rău, de ce l-a dat jos, rupînd o alianţă de care avea, totuşi, nevoie? Mai nou, se conturează şi o umbră de cordialitate faţă de „mogulul“ Patriciu („un liberal autentic“). Cine s-ar aştepta la atîta „flexibilitate“ din partea unui principial tăietor în carne vie, cum se vrea dl preşedinte? Dar l-am văzut dînd de pămînt şi cu cei care îl anturează (a declarat, fără echivoc, că pe de-alde Voinescu, Cristian Preda et Co. i-ar fi dat afară din partid, dacă el ar fi fost şeful). Sînt sigur că vor urma şi alte surprize. Ştiu ce crede, de fapt, Traian Băsescu despre „intelectuali“: ornamente uşor manevrabile, uşor de narcotizat charismatic, unelte nu prea respectabile, „filosofi“ aducători de ghinion.  

Se vor găsi destui care să mă ia şi pe mine la întrebări. Dacă ştii şi crezi toate astea, de ce l-ai „sprijinit“? Primul meu răspuns ar fi că cer să mi se arate texte. Texte de sprijin euforic, pagini omagiale, ode îndrăgostite. Eu unul pot produce, dimpotrivă, destule publicaţii în care am formulat obiecţii drastice (şi pe care nimeni nu pare dispus să le contabilizeze). În al doilea rînd, mi s-a părut că e o problemă de civilizaţie interioară, de minimă politeţe, să nu trec de la Cotroceni direct în tabăra adversă. În al treilea rînd, n-am avut loc, ca să zic aşa, de atîtea voci gîtuite de ură cîte s-au perindat, seară de seară, pe la diferite emisiuni de televiziune. Am preferat să tac, uneori, lîngă Liiceanu, decît să urlu lîngă echipele de caftangii de la Antene, sau de la Realitatea. În al patrulea rînd: chestia cu regele mi-a pus capac. În al cincilea rînd: cred că am dreptul să spun ce cred eu de cuviinţă, cînd cred eu de cuviinţă, în felul în care cred eu de cuviinţă. Nu se pot impune nimănui momentul, amplasamentul şi tonul opiniei proprii. Şi, mai ales, nu se poate readuce în scenă delictul de opinie. A fi pro-Băsescu e la fel de îngăduit ca şi a fi anti-, cu condiţia să nu ai alte motivaţii în afara convingerilor personale. Întrebări de genul „de ce nu dai în Băsescu?“ sau „de ce de-abia acum?“ sînt întrebări prosteşti, cu un subton dictatorial. 

Un ultim cuvînt: nu-i fac lui Traian Băsescu un proces de rea intenţie. Sînt dispus să accept că a vrut să facă ceva marcant şi durabil. Ceea ce spun, fără nici o plăcere, e că n-a fost deloc la înălţimea ambiţiilor lui. Iar ceea ce se conturează la orizont nu face decît să mă convingă că sîntem o ţară fără noroc...