Ingineri, arhitecţi, dileme
E evident şi, în definitiv, normal că nu putem mulţumi pe toată lumea. În ce mă priveşte, am o veche experienţă a amplasamentului deficitar, de natură să irite cînd la dreapta, cînd la stînga. Cînd m-am implicat politic, am fost admonestat de „trădare intelectuală“: m-am băgat unde nu-mi fierbe oala, în loc să-mi văd de cărţi şi muzee. Cînd nu m-am implicat, am fost certat pentru absenteism: unde e spiritul meu civic, cui îi slujeşte aroganţa „turnului de fildeş“? Dacă sînt „dilematic“, mi se reproşează lipsa opiniei ferme, tendinţa vinovată de „a o scălda“. Dacă am o opinie şi o formulez limpede, mi se reproşează că mă abat de la „spiritul dilematic“ şi afişez, dezamăgitor, „certitudini atotştiutoare“. Fostul meu coleg de şcoală Ştefan Brăgărea crede că îi dispreţuiesc pe ingineri, că le refuz pe nedrept un loc binemeritat în teritoriul culturii umaniste. Acum (vezi scrisoarea din numărul de faţă), domnul profesor Mihail Caffé, o figură venerabilă a arhitecturii autohtone, mă ceartă că îi tratez pe arhitecţi drept simpli „ingineri“, cînd ei sînt, de fapt, mult mai mult decît atît. Situaţia are hazul ei: eu îi spun dlui Brăgărea că am toată preţuirea pentru ingineri, de vreme ce fără aptitudini inginereşti n-am fi avut catedrale. Dl Caffé se supără că văd în construcţia catedralelor pură inginerie (cu subînţelesul că ingineria e ceva de ordin subaltern). De aici încolo, ar trebui să-i las pe cei doi Toto să se ciondănească între ei…
Nu ţin neapărat să am dreptate în tot ce pun pe hîrtie. Dacă am vreo pretenţie e mai curînd aceea de a fi citit cu oarecare acurateţe. Cînd, de pildă, dl Caffé vede în comentariile mele la o scrisoare a dlui Brăgărea (vezi Dilema veche, nr. 565, 11-17 decembrie a.c.) o barbară „ciomăgeală“, cînd Domnia Sa îmi percepe textul ca pe o „năpustire“ sîngeroasă, am motive să mă îndoiesc de calmul cu care s-a apropiat de articolul meu. În schimb, găsesc destul de „ofensivă“ verva cu care dl Caffé mă califică în fel şi chip: am „puseuri pontificatoare“, mă cred, ca tot românul, competent în orice (ca cizmarul care îndrăzneşte să ridice nasul deasupra calapodului său), sînt lipsit de o esenţială calitate interioară (în ciuda unor „talente“ colaterale), mă las manipulat de cine ştie ce arhitect „teoretician“ (şi probabil cam anticomunist), care îmi şopteşte la ureche ce trebuie să cred şi să spun, sînt dezamăgitor, întristător, excesiv (şi neavizat) în părerile mele, provoc „disconfort digestiv“. Dacă toate astea seamănă a „elegant duel de floretă“, atunci hărţuiala de gherilă e, şi ea, o diafană coregrafie. (Observ, în treacăt, că nu mi-am permis, în replica mea la Toto Brăgărea, nici un epitet agresiv, nici o „caracterizare“ ofensatoare.)
Dar să trecem, telegrafic, la un răspuns direct, la obiect:
Stimate domnule profesor,
1. E păcat să încercaţi camuflarea unei erori semantice comune („fortuit“ cu sens de „forţat“), pretinzînd că am putea admite sensul „limitat arbitrar“. Nu e de nivelul dvs.
2. Cuvîntul grecesc téchne nu are o referinţă strict „tehnică“. El însemna mai ales „meşteşug“, dar şi „artă“. Aşa că nu era subterana inavuabilă („bucătăria“ unei construcţii), ci chiar performanţa ei propriu-zisă.
3. Sigur că „omul sfinţeşte locul“. Dar asta nu înseamnă că trebuie provocat mereu să se lupte „mîntuitor“ cu spaţiul pe care îl locuieşte. Poţi fi creator şi în puşcărie (există multe cazuri), dar ar fi cinic să pretindem că puşcăria e o „casă“ plauzibilă. Nu fac analogii abuzive între „blocurile“ socialiste şi închisori, dar nu găsesc legitimă nici apropierea „discretă“ pe care o faceţi între clădirile lui Horia Creangă sau Marcel Iancu, şi aliniamentele urbane de pe Calea Moşilor sau din Balta Albă. Nu cred că se pot face comparaţii oneste între „apartamentele burgheze“ din interbelic şi apartamentele din Berceni.
4. Nu „anatemizez“ blocul, dar am dreptul să prefer alt mod de a locui, fără să merit neapărat dezamăgirea dvs. (Băşcălia cu „locuirea pe verticală“, pe care eu o prefer, cînd ea e „întrupată“ tocmai de „bloc“, nu e, iarăşi, de nivelul dvs. Ştiţi la fel de bine ca mine că blocul e o suprapunere de locuinţe pe orizontală: „căşi peste căşi şi deasupra alte căşi“ – spuneau primii vizitatori autohtoni ai peisajului nostru urban).
5. „Nu se putea face mai bine“ – sună verdictul dvs. pentru a justifica eşecul arhitecturii urbane socialiste. N-aş zice. Blocurile noi din Berlinul de Est (nu mai vorbesc de cele din Nantes, sau din Stockholm) arată altfel. Asupra lor aş avea ezitări să arunc anatema…
6. Nu mi se pare normal ca arhitecţii care au produs Casa Poporului, cartierul Titan, bulevardul Victoriei Socialismului ş.a.m.d. să-şi caute argumente perfect liniştitoare în stilul „art déco“ din interbelic, în precarităţile contextuale ale regimului totalitar, sau în ideologia „cartierului de blocuri“ inevitabil şi salutar.
7. Nu. Nu mi-aş dori deloc să stau în vila Savoye de la Poissy, chiar dacă astfel v-aş deveni mai simpatic.
8. Da. Cred, în continuare, că felul în care locuim ne modifică (pînă la îndobitocire, în cazul celor mai slabi de înger). Şi că ideea „maşinii de locuit“ e, fie şi prin simpla ei formulare, o idee neinspirată.
9. Nu sînt atît de troglodit, încît să refuz lui Le Corbusier orice merit. Vă invit, de altfel, la Colegiul „Noua Europă“ din strada Plantelor: veţi avea ocazia să contemplaţi cîteva excelente lucrări de grafică semnate de arhitectul dvs. preferat, mai bune, din punctul meu de vedere, decît arhitectura sa…
Cu preţuire cordială,
Andrei Pleşu