Incompetenţa învăţată

A trecut şi vara, a venit toamna şi a început şcoala. Pentru mine, aceasta înseamnă şi o ciudată revenire la tinereţe şi la iubirea dintîi, căci de anul acesta departamentul nostru s-a lărgit cu disciplina psihologie. Au trecut însă peste patruzeci de ani de cînd am învăţat psihologia la Universitatea din Bucureşti, aşa că sînt curios să văd ce se mai poartă acum. Se pune şi problema construcţiei unor noi mastere, pe lîngă cel de antropologie sau cel de studii vizuale, aşa că trebuie să ştiu „ce se cere pe piaţă“. Dinspre colegii din alte facultăţi, mai cu experienţă, dar şi de la studenţi, apare o primă recomandare fermă: resurse umane. Ei, tovarăşii cadrişti, ştiau ei ce ştiau! – îmi scapă mie. Îmi sar toţi în cap. Da, ştiu că „resurse umane“ e altceva, era o glumă... – încerc eu să mă justific, dar lucrurile o iau la vale. Vine vorba despre coaching, despre dezvoltare personală, alunecăm spre colecţiile de succes despre cum să devii învingător, fermecător, încrezător, întreprinzător, despre dezvoltarea intuiţiei sau a nutriţiei etc. Şi aşa începe toată nebunia.

Deschid Internetul să mă documentez, ca tot omul. Clichez „dezvoltare personală“. Vrei mai mult de la viaţă? E uşor să evoluezi! M-am liniştit. Ucenicii vrăjitori. Program de mentorat: se adresează viitorilor psihoterapeuţi. Mă îngrijorez; dacă voi avea vreodată probleme, n-aş vrea să încap pe mîna unor „ucenici vrăjitori“... Renunţ la Internet şi deschid o carte de succes, în care un psi faimos promite fericire, dar nu oricum, ci într-un mod „profund şi pe înţelesul tuturor“. Pe coperta IV aflu că psihiatrul cu pricina este fiul unui marinar, „de unde, probabil, vocaţia sa pentru psihologia profunzimilor“. Asta-mi place: înţeleg acum de unde vine înclinaţia pentru lucruri profunde a fetei marinarului nostru! Dar mă plictisesc destul de repede şi abandonez. Seara, împreună cu soţia mea, ajungem la concluzia că ar trebui să scriem şi noi o carte despre fericirea la români, în care eu să dau sfaturi de psihologie a profunzimilor, iar ea să ofere reţete de ciorbe: românul nu are cum să fie fericit fără ciorba potrivită, la momentul potrivit!

A doua zi dimineaţă mă scol însă cu o întrebare: de unde toată această armată de îngrijitori? Şi de cînd nu ne mai putem purta singuri de grijă, nici pentru cele mai personale şi, în ultimă instanţă, elementare nevoi? De fapt, de cînd şi de ce nevoile noastre au devenit serviciile lor? Căci despre servicii şi piaţă este vorba, nu despre compasiune sau tratament.

Îmi trec prin cap o droaie de exemple. M-a intrigat, v-am mai spus, răspîndirea şi la noi a parenting-ului. M-am întrebat atunci, şi mă întreb din nou, cum de a putut omenirea să nască şi să crească atîţia copii, timp de zeci de mii de ani, uite-aşa, de capul ei, fără servicii pentru viitoarele mame, actualele mame, taţii care vor să fie mame, mamele care nu vor să fie mame, copiii care vor să fie copii, dar trebuie aduşi pe calea cea bună ş.a.m.d.? M-am întrebat, şi tot nu pricep, cum poţi să dai în judecată o companie, pentru că ţi-ai pus pisica la zvîntat, după baie, în cuptorul cu microunde, sau pentru că ţi s-a răsturnat cafeaua în poală şi nimeni nu te avertizase că aceasta este o băutură fierbinte? Mă întreb, în continuare, ce a fost în capul familiei căreia, pe o autostradă din SUA, i s-a blocat pedala de acceleraţie, iar singura soluţie smart, la care s-a gîndit, a fost să sune la 112 şi să ceară instrucţiuni, pînă au intrat cu 140 la oră în primul camion şi au murit cu toţii? Nu-mi ies din cap şedinţele de training ale unor mari corporaţii şi bănci, la care am participat, şi care includeau jocuri de societate, baloane colorate cu mesaje menite să dezvolte comunicarea şi, în general, something fun. Nu pot să pricep de nici un fel ce om matur poate să jubileze, mai mult decît un creştin din Evul Mediu care l-ar fi văzut pe Isus în bucătăria lui, la citirea unor sfaturi de fericire pentru săracii cu duhul ai secolului XXI.

Excepţii? Nu, doar exemple, ilustrări poate mai picante ale unui mod de viaţă devenit cotidian. Dar aici se află, de fapt, atît problema, cît şi miza. Infantilizezi o societate şi pe urmă o laşi să dorească. Şi, în timpul liber, o inciţi să se joace. Bungee jumping este metafora societăţii postindustriale: trăieşte cu adrenalină sau mori în plictiseală! This is real life... Iar cînd omul infantilizat al societăţilor noastre va avea – căci, inevitabil, va avea – dorinţe de adult şi nu va şti modul lor de utilizare, îi oferi serviciile tale de dezvoltare personală şi alte proteze. În Angoasă în civilizaţie, Freud intuia deja că omenirea a devenit „protezată“ şi se îngrijora pentru efectele acestei situaţii care nu făcea decît să înceapă.

Toate acestea sînt cuprinse de Alfred Dumitrescu într-o sintagmă evocatoare: incompetenţă învăţată. Căci aici este marea perversitate a „dezvoltării personale“ & co. (de fapt, a sistemului care a inventat-o): orice om are, atît cît poate, competenţele necesare pentru a trăi, iar cînd ele nu-i ajung, tot omul a învăţat să se ajute cu alţi oameni. Învaţă-l însă că nu e suficient, că trebuie să „vrea mai mult de la viaţă“, că este un neajutorat cu bîta succesului în traistă: va deveni un incompetent gata să-şi dorească – şi deci să-şi cumpere – toate protezele recomandate ca să fie şi el cineva.

Reîntors la facultate, îmi dau seama că toate acestea sînt problemele mele, din altă lume. Problema pragmatică, aici şi acum, este dacă toate aceste ajutoare perverse îi ajută pe oameni sau nu? Şi chiar îi ajută, pentru că au fost ajutaţi să fie neajutoraţi.

Vom face deci şi cursuri de dezvoltare personală, şi de coaching, şi de tot ce mai e nevoie... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.