Înapoi la colectivism?
Am ascultat, de curînd, o conferinţă a doamnei Angela Gronenborn de la Universitatea din Pittsburg. Domeniul era departe de a-mi fi familiar (biologie structurală), dar implicaţiile lui „metodologice“ mi s-au părut cît se poate de instructive şi... neliniştitoare. Doamna Gronenborn lucrează într-un laborator dotat cu instrumente hiperperformante şi se străduieşte, alături de o echipă multinaţională, să lămurească misterul interacţiunilor celulare. Cercetarea implică nu doar unelte sofisticate, dar şi specialişti ai unor teritorii distincte: fizică, chimie, biologie. Inevitabil, se pune problema multidisciplinarităţii, a interdisciplinarităţii şi, la limită, a transdisciplinarităţii. Rapid spus, istoria ştiinţei nu avea cum să evite acest tip de evoluţie. S-a trecut, de-a lungul unui traseu milenar, de la „viziuni globale“ fără temei empiric, la fragmentare disciplinară, de la enciclopedism candid, la specializare severă. Convieţuirea, pe orizontală, a mai multor discipline a prins corp în instituţia multidisciplinară a universităţilor. A urmat momentul în care fiecare disciplină a simţit nevoia să-şi lărgească unghiul de atac, adoptînd metode şi informaţii ale altor discipline. Nu atît obiectul investigaţiilor lor s-a modificat, cît modul de abordare. Fizica a simţit nevoia să se cupleze cu matematica, psihologia cu istoria, geografia cu antropologia etc. Acelaşi fenomen, pus sub mai multe spoturi de lumină. E ceea ce se cheamă interdisciplinaritate.
Doamna Gronenborn – aducînd laolaltă chimia, fizica şi biologia – se încadrează în această categorie, care nu implică dispariţia disciplinelor „tradiţionale“ sau neglijarea unei riguroase formaţii de ramură, ci doar mobilizarea mai multor date şi tehnici din domenii colaterale, pentru a înţelege mai bine şi mai cuprinzător domeniul propriu. La un moment dat, însă, interdisciplinaritatea creează discipline sau noduri disciplinare noi. Problema „mediului“, de pildă, sau aceea a „energiei“ în sens larg nu mai suportă încadrarea într-o singură rubrică disciplinară. „Reţeaua“ îşi produce propriile discipline. Lucrurile se complică pînă la inefabil, odată cu apariţia, în anii ’70, a ideii de transdisciplinaritate, care valorifică spaţiile de investigaţie dintre disciplinele clasice sau de dincolo de ele. Nu ne mai confruntăm cu mai multe metode focalizînd asupra aceluiaşi obiect, ci cu obiecte insolite, dacă nu chiar cu explozia noţiunii înseşi de „obiect“. Sîntem, brusc, pe un alt nivel de înţelegere a realităţii. Cele 8000 de discipline care alcătuiesc, astăzi, curriculum-ul academic planetar nu sînt decît 8000 de secţiuni artificiale prin „corpul“ realului. Lumea nu e, în definitiv, o sumă de „discipline“. E, prin definiţie, trans- şi aş spune chiar metadisciplinară. E un întreg, un ansamblu complex de interconexii, un paradox cvasiindescifrabil. Transdisciplinaritatea (vezi definiţia lui Basarab Nicolescu) implică conjuncţia dintre mai multe niveluri ale realului şi nu mai lucrează cu principiul terţului exclus. S-ar zice că un mare fizician englez (Sir James Jeans) avea dreptate să creadă că universul seamănă mai degrabă cu o mare idee, decît cu o uriaşă maşinărie.
De ce spuneam că „metodologia“ propusă de doamna Angela Gronenborn are o dimensiune neliniştitoare? Pentru că, din experienţa interdisciplinarităţii, dînsa induce principiul preeminenţei echipei asupra cercetătorului individual. Într-un laborator şi în perimetrul ştiinţelor naturii, efortul colectiv e, fireşte, legitim. Pe de altă parte, în nici un domeniu, creativitatea nu poate fi redusă la aglutinare intelectuală. Dialogul, deschiderea către celălalt, colaborarea cu el nu se rezolvă prin simpla juxtapunere a energiilor individuale. Angela Gronenborn dă, jubilatoriu, exemplul unei „contribuţii“ ştiinţifice (devenită articol ISI) semnată de 82 de autori! Ne aflăm, cu o asemenea cifră, în plin anonimat, într-o creativitate de tip folcloric, fără portrete distincte şi fără responsabilităţi asumate. Oricum, în spaţiul disciplinelor umaniste, tipul acesta de cercetare e de negîndit. Da, un grup (mare) de savanţi poate produce o enciclopedie sau o culegere de articole pe aceeaşi temă. Dar nici în ştiinţele exacte, nici în cele ale spiritului, marile idei nu coboară, ca Duhul Sfînt, asupra unui colhoz „apostolic“, ci se nasc în mintea unui om. A unui om singur. Nu se poate exclude principiul colaborării fructuoase dintre indivizi ilustrînd aceeaşi disciplină sau discipline diferite, dar nu se poate delega patosul interogativităţii, al căutării şi, de ce nu, al inspiraţiei asupra unei cantităţi umane, oricît de solidare. Nici legea gravitaţiei, nici teoria relativităţii, nici mecanica cuantică – şi cu atît mai puţin marile sisteme filozofice sau marile performanţe hermeneutice – n-au survenit la capătul unui hei-rup colectiv, al unui Bumbeşti-Livezeni academic. Dacă inter- şi transdisciplinaritatea devin transindividuale, ele vor sfîrşi prin a deveni, într-un fel sau altul, transomeneşti. Vom fi înlocuiţi de un previzibil metabolism gregar. Unanimitatea întrebărilor şi a răspunsurilor, omogenitatea planetară a gîndirii, consensul diamantin asupra unui adevăr căutat şi găsit de toţi, la grămadă, ar fi – din punctul meu de vedere – moartea termică a inteligenţei.