În jurul unei întîlniri cu Nae Caranfil

2 iulie 2014   SITUAȚIUNEA

Îmi place să văd filme de Nae Caranfil. Îmi place să văd şi filme de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, sau de Corneliu Porumboiu. Dar motivele sînt, de fiecare dată, altele. În cazul lui Nae Caranfil, satisfacţia mea vine din faptul că mă simt confirmat în toate idiosincraziile mele. Iată trei dintre ele:

1. Cînd privesc un film, nu-mi place să simt, clipă de clipă, peste umăr, prezenţa regizorului. Nu-mi place să fiu hărţuit de ocheadele lui „profesioniste“, să-l aud sau să mi se pară că-l aud şoptindu-mi din culise la ce să fiu atent, care sînt şmecheriile lui „tehnice“, ce poantă nu trebuie să-mi scape, ce mişcare de cameră neconvenţională, originală, subtilă mi-a pregătit, ce montaj „hoţ“ a inventat etc. Nu-mi place, cu alte cuvinte, să mi se ceară mereu să fiu inteligent, să fiu un spectator „expert“, să uit de desfăşurarea propriu-zisă a filmului, pentru a pescui, neîncetat, delicateţuri de substrat. Asta pentru că eu mă duc la cinema ca spectator. Ca simplu spectator. Dacă aş fi critic de film, mi-aş scrie, probabil, cronica abia după ce aş revedea spectacolul. Dar nu l-aş revedea, dacă primul contact nu mi-ar fi stimulat plăcerea inocentă a uitării de sine şi de „specialişti“.

2. Cînd privesc un film, nu-mi place să simt, în faldurile lui, „lecţia“. Detest să fiu dăscălit, sermonizat, manipulat pedagogic. Nu-mi plac filmele (şi nici alte genuri de artă) în care pe primul plan e o teză. Ceea ce vreau e să mă bucur şi să cad, eventual, pe gînduri. Atît. Dacă, pornind de la ce-am văzut, sînt înclinat să formulez şi să pun în discuţie o teză, asta e treaba mea, libertatea mea, modul meu de a trăi cu oferta regizorului. Dar treaba lui e să-mi spună o poveste („Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomana“). Că, atunci cînd alege să-mi povestească ceva anume, autorul filmului va fi avînd şi el în minte o teză, „teza“ lui, pot înţelege. Dar să nu mi-o bage mie pe gît. El să se concentreze pe povestire, cum fac koan-urile Zen, snoavele hassidice, apoftegmele Sfinţilor Părinţi, parabolele hristice, care sînt, toate, materie de reflecţie, nu înţelepciune semipreparată, schemă morală, „mod de folosinţă“ univocă a spiritului.

3. Nu-mi place, cînd văd un film, să mi se sugereze vreo înregimentare estetică „cool“. Adică să mi pretindă să optez ferm, exclusivist, pentru o „orientare“ anumită, pentru un „curent“ trendy, dinaintea căruia stă, de obicei, cuvîntul „nou“. Asta nu înseamnă că sînt insensibil, că mă raportez morocănos, la tot ceea ce ţine de „noul val“, fie el cel din cinema, din literatură sau din filozofie. Numai că nu accept să mi se cenzureze preferinţele, să fiu pus să aleg tăios între „nou“ şi „vechi“. Îmi place şi „vechiul val“, îmi plac şi valurile paralele, şi cele ale fluxului şi cele ale refluxului…Mi se pare idiot să spui: „După Picasso, nu mă mai pot întoarce la Rafael.“ La fel de idiot e şi să iei direcţia inversă: „După Rembrandt, zbînţuielile unor Kandinsky, Mondrian sau Pollock sînt de nedigerat.“ Nu vreau să citesc Robbe-Grillet sub interdicţia de a mai citi Cehov. Legat de asta, mi se pare snob orice dispreţ „iniţiatic“ pentru „succesul de public“. E drept, succesul de public nu e o garanţie de calitate. Dar nici insuccesul cras nu e. Plictiseala nu e o formă de rafinament intelectual.

Dincolo de faptul că dă apă la moară acestor idiosincrazii ale mele, filmele lui Nae Caranfil îmi plac şi pentru că, în fiecare din ele, găsesc episoade care mă fac să rîd cu poftă (astfel încît „mizerabilismul“  e relativizat întotdeauna prin derizoriu, ambiguitate, absurd şi comic), pentru că, în toate poveştile, se întrevede un subton de bună cultură „tradiţională“ (Stendhal, Rossini, Verdi, Brecht, istorie veche şi recentă etc.), pentru că, dincolo de asemenea „citate“, vigoarea frustă a vieţii nu e diminuată (Nae Caranfil a produs, cred, singurul film din lume a cărui replică finală, cu rol de concluzie, este: „căcat“), în sfîrşit, pentru că realitatea masivă e uneori, pe neaşteptate, fisurată de un „atac“ suprareal, de o divagaţie fulgurantă, prin care se percepe fabulosul, implauzibilul, basmul. Realul devine ficţiune, iar ficţiunea ia locul realului.

Mai sînt şi alte motive. Întrebat care îi este filmul istoric preferat, Nae Caranfil nu s-a sfiit să răspundă: Spartacus. O declaraţie curajoasă printre atîţia „abstractori de chintesenţă“ care dispreţuiesc superproducţiile „ieftine“. Eu aş fi spus, nostalgic, Vikingii (cu Kirk Douglas şi Tony Curtis…). Îi place şi Alexander Payne, care îmi place şi mie (About Schmidt – un film excepţional, ca şi Broken Flowers al lui Jarmusch). E drept, îi place şi Lars von Trier. Despre asta mai vorbim…  

Mai multe