Importul de încredere

16 ianuarie 2019   SITUAȚIUNEA

O corupție „endemică“, așa cum este caracterizată aceea din țara noastră (și nu numai), deopotrivă „mare“, „mică“ și „medie“, nu este și nu poate fi numai un rezultat al cîtorva ani de rea guvernare. Din păcate, ea este profund înscrisă în natura relațiilor dintre oameni și dintre populație și stat de la noi. Cred că procesul de modernizare însuși, început acum peste două sute de ani în Moldova și Muntenia, proces nicio-dată condus pînă la capăt așa cum trebuie, a avut o mare responsabilitate. S-a adăugat, desigur, situația din timpul comunismului și apoi dintr-un post-comunism în care libertățile au fost asumate mai ales de unii în defavoarea multor altora.

Începutul în toate astea stă în lipsa de încredere a unora față de alții. A arătat o și Francis Fukuyama într-o carte mult mai puțin celebră decît Sfîrșitul istoriei și mult mai veridică decît ea: Trust. Mutați, deplasați la oraș, despărțiți de comunitatea originară, confruntați cu realități și norme pe care nu le asimilează suficient de repede, foștii ruralii devin izolați, atomizați, destructurați. Efectul este că nivelul de încredere între ei scade mult. Or, relațiile umane, fie economice, fie juridice, fie de altă natură, presupun un anumit grad de încredere pentru a fi eficiente. Altminteri, trăim în lumea lui homo homini lupus, în care fiecare se teme că va fi înșelat și prădat de celălalt.

Desigur, statul ar trebui să fie un garant al ordinii și încrederii sociale. Dar statul însuși a fost adesea prea slab și prea de neîncredere el însuși pentru a reuși. De obicei, și-a tratat cetățenii mai curînd ca pe niște supuși. Democrația, participarea cetățenească, dezbaterea publică au fost, în diverse perioade, fie de nivel redus, fie au lipsit total, fie au fost tratate cu dispreț, ca în ultimii doi ani de către guvernarea actuală. (Exemplu: felul în care s-au introdus noile taxe „pe lăcomie“ arată acest dispreț al guvernanților față de societate.) Răspunsul din partea populației a fost pe măsură: oamenii n-au privit statul ca pe „al lor“, ci ca pe ceva „străin“ (nu în sens etnic, desigur, cum au vrut să convingă și mai vor încă naționaliștii), care le e inamic. Au resimțit statul ca pe o entitate ostilă, care îi exploatează, le pretinde servicii și ascultare, dar oferă prea puțin în schimb. De partea sa, alcătuit fiind dintr-o elită politică și economică, formată în cea mai mare parte din foști rurali deveniți peste noapte VIP-uri, statul a amestecat continuu interesele proprii, personale și de partid cu cele generale. Altfel spus, adesea elitele românești mai vechi sau mai noi au dorit să conducă țara ca pe propria moșie, considerînd că „prostimea“ și „clăcașii“ trebuie să-i slujească, nu că ei sînt în serviciul poporului. Cine ar mai putea, cu îndreptățire, avea încredere într-un asemenea stat?

Răspunsul societății a fost utilizarea și intensificarea legăturilor informale pentru a păcăli și a „dribla“ statul. În cine să ai încredere că nu te va trăda, înșela, exploata? Cel mai simplu și mai eficient joacă acest rol o rudă (verișor, nepot, fin, naș), ori un consătean, ori un fost coleg de școală etc. Îi cunoști, te cunosc, sîntem gata să ne servim reciproc. „Ajută-mă, nene, și am să te ajut și eu“ – iată principiul general de conduită. E cu atît mai avantajos dacă unul dintre noi are și ceva putere sau autoritate formală. Relațiile formale, contractuale, dictate de legi și norme scrise, sînt astfel scurtcircuitate. Încet-încet, fenomenul nepotismului, al mitei, al traficului de influență s-a extins la toate nivelurile și în proporții diferite, pretutindeni funcționînd din lipsa de încredere în „celălalt“, într-un stat resimțit ca nedrept și prădalnic. Vorbind în termeni economici, am putea spune că încrederea, fiind o marfă „rară“ la noi (deoarece este foarte inegal distribuită), are un preț mare, care nu poate fi acoperit de relațiile formale, legale, impuse de stat. Ca să trăim omenește, trebuie totuși să plătim acest preț. Și o facem. Prețul se cheamă corupție sub diversele ei forme. Uitați-vă la serviciile medicale: de ce oamenii sînt gata să plătească pentru ceea ce-i formal gratuit? Fiindcă n-au încredere că vor fi tratați corespunzător dacă nu vor plăti. Și de ce n-au încredere? Deoarece, la modul general, n-au încredere mai întîi în stat și în ceea ce statul organizează; apoi n-au încredere în „celălalt“, în cazul de față în personalul medical, garantat de stat. Prin mită ei „cumpără“ încredere în medici sau în orice alți funcționari ori reprezentanți ai statului, sau împuterniciți de stat să-i servească.

E ușor de văzut că lipsa de încredere se amplifică printr-un feedback pozitiv: deoarece statul tinde să-și trateze cetățenii ca pe supuși, oamenii, neîncrezători în stat, vor încerca (și adesea vor reuși) să fure statul, să-l înșele. Guvernanții vor răspunde încercînd să stoarcă noi biruri sau să impună legi mai aspre, la care se va răspunde printr-o nouă scurtcircuitare a cadrelor formale, și tot așa.

În ultimul timp, a apărut însă o posibilitate nouă, care ne-ar putea scoate din acest cerc vicios: „importul“ de încredere, pentru a suplini lipsa ei endemică de pe piața românească. Fiindcă, în caz de deficit, putem să importăm nu numai frigidere și telefoane mobile, ci și încredere, deoarece aceasta e nu doar o valoare, ci și un „bun“. Posibilitatea importului a fost integrarea europeană. Și într adevăr – o spun toate sondajele de opinie –, românii au mult mai multă încredere în instituțiile europene decît în cele românești, și pe bună dreptate. Dar ca orice import, și acela de încredere are un cost – nu foarte mare, la drept vorbind, ba chiar redus. Care este el? Să scăpăm de „ei“ și de felul lor arbitrar de a guverna. A fost destul de evident săptămîna trecută, cînd, la ceremoniile de la Ateneul Român, contrastul dintre liderii europeni și cei naționali a fost, mai ales stilistic și uman, imens. Avem înainte doi ani de alegeri și, deci, putem să scăpăm de „ei“, dacă ne mobilizăm. Participarea noastră la vot nu va reprezenta decît prețul pentru continuarea și amplificarea importului de încredere din UE, deoarece capacitatea națională de a acoperi deficitul acestui bun din surse interne este încă atît de limitată.

Mai multe