Ideologiile şi viaţa cotidiană
Ideologiile sînt invazive. Tendinţa lor "naturală" e de a acoperi toate compartimentele vieţii şi mai ales pe cele care, în mod normal, sînt rezervate libertăţii individuale. Un efect caracteristic al ubicuităţii ideologice este suspendarea oricărei diferenţe între public şi privat. Realităţile specifice sînt obligate să se alinieze unor realităţi generice. În orice loc şi în orice situaţie, eşti însoţit de un cod impus: nu eşti niciodată de capul tău, nu eşti niciodată singur. Chiar şi domenii care, prin ele însele, nu se pretează la manipulare ideologică, sfîrşesc prin a se conforma. Cel mai rece şi mai plat calcul aritmetic poate fi adus, cu puţin efort, în perimetrul unui program "educativ", înregimentat politic. Pînă şi teritoriul atît de delicat şi atît de intim al iubirii poate fi reglat printr-un indiscret nimb ideologic. Literatura realist-socialistă transferă fără ezitare dialogul amoros într-un comentariu pe marginea planului cincinal. Pentru a-şi seduce logodnica, un tînăr îi propune să-l însoţească la o uzină nouă din îndepărtata Siberie. Numărul de copii ai unei familii se stabileşte prin decret guvernamental. Prescrise sînt şi detalii de coafură şi vestimentaţie. Barba şi părul lung indispun, la fel ca blue-jeanşii sau rock and roll-ul. Erotismul trebuie şi el revizuit, pe baza noii concepţii ştiinţifice despre lume şi viaţă. Ornamentica mic-burgheză a sexualităţii trebuie abandonată. În realitate, nu e vorba decît de o nevoie fiziologică banală, care trebuie rezolvată prompt, aşa cum rezolvi toate celelalte nevoi fiziologice. André Makine îşi aminteşte, într-unul din romanele sale, de "teoria paharului cu apă" elaborată de o faimoasă prietenă a lui Lenin, Alexandra Kolontai. Potrivit acestei teorii, actul carnal nu e diferit, în esenţa lui, de golirea unui pahar cu apă atunci cînd ţi-e sete. Complicaţiile sentimentale nu fac decît să ia din timpul pentru producţie şi să moleşească vigilenţa ideologică. Foarte curînd după 1917, au apărut proiecte de cabine special amenajate, care să fie amplasate pe străzile Moscovei pentru satisfacerea "din mers" a nevoii de acuplare. Pînă şi Lenin a simţit nevoia să-şi ia oarecare distanţă faţă de asemenea - prea radicale - soluţii. "Chiar dacă ţi-e sete - ar fi spus el - nu te apuci să bei dintr-o mlaştină dubioasă." Prin urmare, nu procedeul în sine îl deranja, cît pripa selecţiei, cu riscurile adiacente... Tipul de locuinţă propus cetăţenilor sovietici, precum şi programul fiecărei zile trebuia, de asemenea, să exprime o incoruptibilă corectitudine ideologică. (A se consulta cartea lui Anatole Kopp, Ville et révolution, ed. Anthropos, 1972. Îi mulţumesc Ancăi Oroveanu pentru a mi-o fi semnalat.) Principiile conducătoare sînt eficienţa şi organizarea. Timpul privat e redus la maximum, loisir-ul e colectiv şi dirijat. Arhitecţii elaborează proiecte de case comune, cu celule individuale între şase şi nouă metri pătraţi. Copiii dorm separaţi pe grupe de vîrstă, iar adulţii, cîte şase, separaţi pe sexe. Alternativ, există programe pentru cupluri, dar familia în sens tradiţional e suspendată. Orele libere nu pot fi petrecute decît la club, incluzînd programe cultural-educative şi gimnastică. Dimineaţa şi seara se menajează cca zece minute pentru duş, cu precizarea că e vorba de o îndeletnicire facultativă. Fireşte, acest draconic grafic de viaţă n-a putut fi pus niciodată în aplicare pînă la capăt. El vorbeşte însă despre utopia isterică la care visează orice ideologie şi despre tendinţa ei spontană de a Ťcoloniza» existenţa umană în întregul ei. A trăi sub un imperativ ideologic echivalează cu a trăi neîncetat cu toate luminile aprinse, fără nici o clipă de singurătate, fără nici un dubiu, fără mister. Eşti subiectul dezarmat al unei invazii. Încet-încet, ajungi să crezi că şansa de a te sustrage, pentru a regăsi normalitatea, e nulă. Şi că, de fapt, "normalitatea" nu e ea însăşi decît o construcţie ideologică. Să nu uităm să amintim, fie şi în treacăt, că metodele bolşevice au exercitat o semnificativă atracţie asupra naţional-socialismului german. Iată ce-i spune Hitler lui Hermann Rauschning: "Ceea ce m-a interesat la marxişti şi am învăţat de la ei sînt metodele lor (...). Tot naţional-socialismul e conţinut în ele (...). Societăţile muncitoreşti de gimnastică, celulele de întreprindere, cortegiile masive, broşurile de propagandă scrise special pentru a fi înţelese de mase, toate aceste noi mijloace ale luptei politice au fost aproape integral inventate de marxişti. Eu nu am avut decît să mi le însuşesc şi să le dezvolt, procurîndu-mi astfel instrumentul de care aveam nevoie".