Ideologia ca soluție?
Pe data de 6 august 2011, în Marea Britanie s-a declanșat un val de proteste brutale, avînd ca impuls declanșator moartea unui cetățean de culoare, Mark Duggans, împușcat, se pare, de un polițist. Paralelismul flagrant dintre acest episod de-acum nouă ani și violentele evenimentele contemporane din Statele Unite, declanșate de agresiunea fatală asupra afro-americanului George Floyd, mă determină să reiau un comentariu scris în 2011 despre manipularea ideologică devenită „filozofie de viață” pentru foarte mulți. Sînt, firește, în dezacord cu uciderea oricărui om, fie el și un dovedit infractor, prin acțiunea barbară a „forțelor de ordine”. Sînt, de asemenea, în dezacord cu încercarea de a culpabiliza (și interzice) orice manifestare de protest social-politic, adică de a suspenda un drept fundamental al oricărui cetățean liber, într-o țară democratică. Ceea ce mă îngrijorează este o reînviere a gîndirii de tip ideologic, a demagogiilor populiste, practicate de inși care folosesc orice împrejurare pentru a-și da un conținut de viață (precar altfel…), pentru a-și face – în ochii lumii și ai lor – un portret „civic” nobil, „revoluționar”, dedicat „făuririi unei lumi mai bune”. Cu gîndul la acest derapaj, am scris textul de mai jos.
Tulburările londoneze de la începutul lui august 2011 au fost cu siguranță, pentru cei aflați la fața locului, un episod dramatic. Au murit oameni, au fost incendiate clădiri, au fost devalizate magazine. Un amestec straniu de derizoriu (tîlhării crase, anarhie de cartier) și vîrtej apocaliptic. Dar pentru cei care n-au trăit, nemijlocit, situația și, în primul rînd, pentru „analiștii” fini și pentru ideologii angajați, „spectacolul” evenimentelor din Anglia a fost mană cerească. Ce prilej minunat pentru mînioase studii academice, cu harnice note de subsol! Ce splendidă ocazie pentru lansarea unor viguroase manifeste „antisistem”! Ce abundentă materie primă pentru supa reîncălzită a ideologiilor de tot soiul! Sigur că o răzmeriță de asemenea proporții nu poate fi evacuată rapid cu două-trei epitete infamante: golani, infractori, nihiliști. Ea trebuie să ne pună pe gînduri. Dar tocmai asta nu face abordarea ideologică. Ideologiile nu reflectează. Ele au, de la bun început, dreptate. Ideologul – indiferent de obediență – e cineva care are norocul să constate mereu că tot ceea ce se întîmplă în jurul său îl confirmă. Totul încape fără rest în mica lui mașinuță speculativă.
E, desigur, legitim să spui că orice revoltă, de fapt orice act omenesc, are o „motivație”. Există motivații simple, transparente, accesibile bunului-simț, dar există și motivații obscure, complicate, greu de dibuit fără un atent exercițiu hermeneutic. Pentru ideolog, nu există însă decît o singură motivație posibilă: cea care îi confirmă presupozițiile și care poate fi înghesuită în frugalul său bagaj terminologic. În cazul de față, cele mai multe comentarii, mai ales la noi, valorifică arsenalul, destul de obosit, al unui sociologism pe care chiar și marxismul îl califică adesea drept „vulgar”. Ce poate fi o revoltă de stradă într-o mare capitală occidentală? Păi, e simplu: un act de disperare împotriva capitalismului, o „descărcare psihică” a oropsiților, dezavantajaților, proletarilor, minoritarilor, exclușilor, săracilor, imigranților, exploataților, colonizaților de altădată, împotriva restricțiilor, erorilor manageriale, legilor nedrepte, aroganței consumeriste, rasismului și inegalității sociale. Gata. Subiect închis. Tulburările din Anglia – și cele din SUA – nu sînt decît o notă de subsol, un exemplu în plus, la pagina despre revoluție din manualul de socialism științific. Faptele „insurgenților” sînt iraționale? Da, dar și statul capitalist e irațional. Insurgența s-a exprimat mai ales prin vandalizare și furt? Da, dar de vină e „filosofia individualismului capitalist”. Și apoi unde scrie că un protest trebuie să fie neapărat pașnic?
Ideologul nu se împiedică de realități. Faptele propriu-zise i se par triviale. Printre răzvrătiți se mai poate găsi, e drept, și cîte o fiică de multimilionar (Laura Johnson în Marea Britanie, de pildă) și o droaie de puberi în delir, iar printre victime se numărau în orașele britanice și imigranți (un mărunt negustor asiatic, un student malaezian, musulmani de origine pakistaneză, un frizer evreu de 89 de ani etc.) și oameni săraci care și-au văzut casele în flăcări și au rămas pe drumuri. Protestatarii năpăstuiți comunică prin telefoane mobile de ultimă oră, fură cu luxoase automobilele proprii și fac declarații aiuritoare („Am vrut să arătăm că facem ce vrem”). Dar să nu ne lăsăm manipulați de „conservatori”: scopul spargerilor comise la Londra era, de fapt, o încercare de a „defetișiza” proprietatea privată. Psihologia lor e rezultatul rasismului promovat de „fața întunecată” a modernității. Ideologul e deștept. Înțelege repede. Înțelege tot. N-are dubii. Și, mai ales, e „obiectiv”, adică se păstrează în afara subiectului de care se ocupă. Se uită la televizor, citește și „traduce în viață”, aplică. Nu se pune „în situație”, ci participă la ea de departe și de sus. O judecă. Nu știm cum ar reacționa dacă un grup de „dezavantajați” l-ar dezbrăca în pielea goală pe stradă, i-ar pune foc sub bibliotecă și i-ar fura televizorul de fițe. Dar el n-are nevoie să trăiască ceva pentru a înțelege. El știe.
Din punctul meu de vedere e mai mult decît semnificativ faptul că cele petrecute în Anglia (și în SUA) nu par să fi provocat nimănui o reflecție cumpănită despre natura umană și despre problema răului. Simțul acut al „actualității” a inhibat orice referință larg antropologică, orice urmă de teodicee… Răul social a scos din joc răul metafizic. O excepție face Lordul Sacks, șef-rabinul Congregațiilor Evreiești Britanice, care a vorbit despre „suprafața extrem de fragilă a civilizației umane”. Dar cine are timp și chef de asemenea fantezii? Ele ar putea fi materie de îngrijorare. Dar ideologii nu sînt niciodată îngrijorați. Treaba lor e să se revolte. Teoretic. Fiindcă, în fapt, euforia lor politică nu rezolvă nimic. Ideologiile sînt un erzaț de soluție. E fals că, pentru ei, problema e „să transforme lumea”. Preferă să se prefacă, suveran, că „o înțeleg”. Căci dacă lumea s-ar schimba vreodată în sensul profețiilor lor, n-ar mai avea ce înțelege. S-ar prăbuși într-o dulce reverie post-ideologică și ar șoma fericiți, aplaudîndu-se doar, din cînd în cînd, între ei.