Identitatea, măseaua şi îngăduiala

Agitaţie, emoţie, interogaţii, optimism programat... De data aceasta,  Ziua Naţională a României a fost mai vie decît în alţi ani. Trebuie să însemne ceva, este, cred, un tîlc în această relativă schimbare de atmosferă.

Pe mine m-a făcut, într-un prim moment, să-mi aduc aminte de prima mea iniţiativă publică de după 1990: organizarea unui colocviu internaţional ambiţios, intitulat „Etnologia identităţii, identitatea etnologiei“, la care a participat un număr impresionant de specialişti europeni. La care a venit şi presa, bineînţeles, şi m-a întrebat despre ce este vorba. Proaspăt întors din Franţa, am început să explic, într-o terminologie care s-a dovedit a fi prea occidental postmodernă la acea vreme, că e vorba despre „o analiză a construcţiei identităţii“... şi a trebuit să mă opresc aici. Reportera de la TVR a sărit în sus cu tot cu microfon şi s-a răstit la mine: „Cum adică o «construcţie», ce, sîntem o casă? Pînă şi fata mea de 7 ani ştie că identitatea este, că noi sîntem români!“ Şi a plecat val-vîrtej. Cu aceeaşi ocazie, Aurora Liiceanu a avut o remarcă memorabilă: „Identitatea este ca măseaua“, mi-a şoptit ea la ureche. „Simţi că o ai şi te îngrijeşti de ea doar cînd te doare...“

Se pare că, atunci, identitatea nu ne îngrijora prea tare. Ştiam că este, dar că trebuie curăţată de rugina comunismului, după care va putea străluci din nou ca în vremurile bune. A trecut o vreme, dar nu prea a strălucit. Unii au invocat petele de rugină care nu au fost curăţate încă sau sînt mai persistente decît ne-am imaginat, dar, cu timpul, nici asta n-a mai slujit. Au început apoi să apară, pe înserat, şi alte dureri de dinţi, cu îngrijorările lor corespunzătoare. Cînd ne sculam şi noi, cîteodată, bine dispuşi, şi credeam că „sîntem şi noi iară“ – vorba unui ţăran din Bucovina cu care am stat odată de vorbă –, pînă seara iar nu mai eram ce crezusem. Ne-am îndeplinit pohta ce-am pohtit, ne-am integrat în NATO, apoi în UE, am avut guverne de la care am sperat totul, dar care ne-au dezamăgit pînă la apusul soarelui, şi durerea asta surdă de măsea a început să devină un junghi supărător. Ca să scape de el, mulţi au ales să schimbe clima şi să se refugieze în ţări de soare pline şi de stomatologi pricepuţi. Restul a început să se împace cu soarta: aşa-i românu’, băiat bun, dar îl cam dor dinţii... Din cînd în cînd ne mai revoltam, aşa, la o bere, un talk-show sau o piaţă, strigînd: „Ce ai, mă, cu dinţii mei?“ Dar nici asta nu ne-a ajutat prea mult. Recent, a început să doară însă zdravăn şi, uşor, unul cîte unul, am început să ne gîndim serios că poate ar trebui să ne tratăm, că aşa nu mai merge. Adică să ne îngrijim măseaua, căci o fi ea acolo de cînd ne-am născut, dar e şi aşa cum o îngrijeşti.

Dar cum să o tratăm?

În ultimele săptămîni, mi s-a pus de multe ori, în diferite forme, această întrebare. Nefiind Mafalda, n-am prea ştiut ce să răspund. M-am uitat însă în jur şi am realizat că pe piaţă începuseră să apară deja cîteva leacuri şi cîţiva lecuitori. Panaceul universal părea să fie optimismul. Trebuie să fim optimişti, căci nu sîntem chiar o naţie bolnavă şi, oricum, doar aşa putem să ne tratăm. România optimistă, ştiri pozitive, românii au talent (ba chiar multe talente), ceva positive thinking importat din State, pe scurt, am văzut români fericiţi – cam asta părea să fie reţeta recomandată insistent de media. Problema cu optimismul este însă că nu se reduce la un zîmbet de stewardesă, ci este o alegere de cursă lungă. Dar, cine ştie, poate că tocmai ne antrenăm să devenim şi noi alergători de cursă lungă...

Totuşi, ce-i de făcut? Improvizez un început de răspuns.

Rădulescu Motru vorbea despre vocaţie ca factor hotărîtor în cultura popoarelor. O făcea însă din perspectiva esenţialistă a vechii psihologii a popoarelor şi în spiritul autohtonist al vremii: „Omul de vocaţie este acela care corespunde pămîntului pe care trăieşte.“ Fără esenţialism şi fără autohtonism patetic, este însă un anumit adevăr în această „vocaţie“. Românii au şi ei o vocaţie: aceea de a fi... români. Nu e nimic rău în chestia asta! Doar că trebuie să-şi împlinească această „vocaţie“, să o ducă la limitele ei, fără să-şi mai plîngă sado-masochist de milă că nu i-a făcut mama nemţi. Căci vocaţia nu înseamnă „fatalism mioritic“, ci devenire. O devenire întru lume, ca să-l parafrazez pe Noica.

Mai puţin abstract decît vocaţia, dar ceva mai profund decît optimismul, un verb oltenesc (îi spun aşa pentru că nicăieri nu l-am auzit declinat cu acest sens în afara Olteniei) ar putea să sugereze astfel o premisă a soluţiei: a se îngădui. „Îngăduiala“ nu este pasivă îngăduinţă, trecere cu vederea sau împăcare resemnată cu sine. A se îngădui implică energie, luptă, negociere, toate într-un registru realist şi pragmatic: trebuie ajuns la pace! La pace cu tine însuţi, dar şi cu ceilalţi. Ar trebui să ne îngăduim, deci, mai întîi cu noi înşine, nu începînd cu mulţumirea de sine, ci năzuind la ea. Şi ar trebui să ne îngăduim între noi, nu ca cei mai iubiţi dintre pămînteni, dar nici ca „mereu altfel decît oricare alţii“, ci, pur şi simplu, ca cei care putem deveni în mod realist. Şi nu este realist să visăm la ziua în care vom fi nemţi. Nu vom fi! Dar putem să devenim contemporanii lor, adică să ne aşezăm la masa comună a diversităţii umane – care este un lucru bun, în sine.

Un semn bun de îngăduială pare să fie procentul de 83% al celor care declară că sînt mîndri că sînt români, pe care tocmai ni l-au anunţat cei de la INSCOP Research. Întrebarea e puţin festivă, răspunsul – puţin emoţional, dar în urmă cu cîţiva ani, la fel de festiv şi emoţional, era mai mic. E şi acesta un început...