Ideile

Anul 325 ar fi fost, după Constantin Noica, „începutul“ Europei. De ce? Fiindcă, spunea filozoful, abia atunci oamenii au început să se omoare de dragul ideilor – ceea ce a devenit o constantă în istoria Europei. Într-adevăr, la 325 avusese loc primul conciliu de la Niceea. Atunci, 325 de episcopi (coincidență) au definit formula credinței („Crezul“) ortodoxe, iar cei care nu s-au regăsit în ea au fost declarați „eretici“ și deposedați de drepturi civile. Începînd de atunci, unii, avînd puterea, au ucis, iar alții au fost martirizați în numele ideilor proprii. S-ar putea obiecta față de data de mai sus, afirmîndu-se că și creștinii fuseseră martirizați, în numele ideilor lor, în secolele precedente. Totuși, ei nu fuseseră persecutați fiindcă credeau ceea ce credeau, ci fiindcă refuzau să facă o genuflexiune și să aprindă tămîie înaintea portretului împăratului – refuz socotit ostil sub raport politic. Romanii se sinchiseau prea puțin de ce credeau oamenii în sinea lor, cu condiția să îndeplinească formal ritualurile civice. Fiindcă, așa cum a spus un istoric cîndva, „împărații considerau toți zeii utili, poporul – pe toți adevărați, iar filozofii – pe toți falși“. Și totuși, unii au mai fost omorîți din cauza ideilor lor și înainte: Socrate.

Dar, în fond, de ce, înainte sau după 325, se omoară, respectiv de ce se moare în numele ideilor? (S-a întîmplat uneori ca un același om să le facă, pe rînd, pe amîndouă, precum Thomas Morus, mai întîi Cancelar al Angliei, la ordinul căruia zeci de „eretici“ protestanți au fost arși pe rug, mai apoi el însuși decapitat din cauza refuzului său de a recunoaște supremația religioasă a regelui Angliei.) Lucrul pare curios, dacă ne gîndim puțin: într-adevăr, dacă eu am o bucată de pămînt, sau o pîine, sau niște bani, tu nu poți avea aceeași pîine, același pămînt și aceiași bani. Dacă eu mănînc pîinea, tu flămînzești. Dacă eu îți iau bicicleta, în ziua respectivă vei merge pe jos sau cu autobuzul. Posesia materială e exclusivă. Pentru a poseda ceva corporal dezirabil sîntem în concurență și ori reușim să împărțim lucrurile, ori ne luptăm, pînă cînd unul dintre noi cedează sau dispare. Clar și simplu. Porunca mamei-natură.

În cazul ideilor, situația e complet stranie din punctul de vedere al naturii, așa cum a observat primul, cred, un platonician din secolul III, Numenios din Apameea, reluat apoi de Plotin: dacă ideea mea devine și ideea ta (prin învățătură sau convingere), ea nu încetează să fie și ideea mea. Ea nici nu mă părăsește cînd pleacă de la mine, nici nu scade, nici nu se împarte între noi ca o pizza, ci o avem ambii în mod egal, neschimbată. N-are importanță dacă vehiculul de transmitere e viu-graiul, tiparul sau Facebook-ul. Atunci, dacă n avem exclusivitatea ideilor, dacă ele sînt oricînd simultan și ale noastre, și ale altora, de ce ne sfîșiem pentru ele? Cînd sînt flămînd, îl pot urî pe cel care are o bucată de pîine, fiindcă el se satură și eu nu. Dacă sînt în stare, i-o iau; ori, la limită, îl ucid, ca să mănînc. Lucrul îl avem în comun cu rubedeniile noastre animale. Socio-biologii merg și mai departe: soțul gelos îl ucide pe amantul soției, pentru ca să reducă riscul ca genele acestuia să se perpetueze în copiii, nominal, ai săi. Căci copiii nu pot perpetua decît ori genele tatălui, ori pe ale amantului. De aici vine concurența și lupta pe viață și pe moarte, care au sens vital în selecția sexuală. Însă dacă mîncarea, sălașul sau femeia celuilalt nu-mi plac, nu-mi stîrnesc apetitul, trec pe lîngă ele nepăsător, căci natura nu mă îndeamnă la acte inutile.

Și atunci mă întreb: dacă n-am ideile altuia și nici nu-mi plac, de ce nu-l las în pace pe ins, să se sature singur cu ele pînă la sațietate? Or, nu, tocmai atunci mă supăr, ba devin și agresiv: cum își permite omul ăla să creadă o astfel de aberație – că Fiul e inferior Tatălui, ori că nu există Fiu, ori că nici Tată nu există, ori că nici măcar „tătuc“? Fără îndoială, omul ăla e un ticălos, imoral, eretic, e plătit de Soros, sau poate-i imbecil, sau, mai bine, e mî­nat de Satana – argumente suficiente pentru a-l anihila sau a-l exclude, dacă-i cu putință. Dincolo, îl uram pe aproapele fiindcă avea o casă, o mașină sau o femeie frumoasă. Pe astea nu le am, dar le vreau. Dincoace, îl urăsc pentru că are anumite idei despre creștinism, evrei, Trump, extratereștri, încălzirea globală și așa mai departe. Nici pe toate acestea eu nu le am, însă nici nu le vreau. În schimb – spre deosebire de celelalte –, le pot avea oricînd, fără efort și fără ca el să le piardă. Atunci, de ce îl urăsc? De fapt, nu-l urăsc pe el, ci îi urăsc ideile. Aici e diferența: casa, nevasta, pîinea nu le uram, dimpotrivă, le doream și le iubeam.

Spectacol bizar, într-adevăr: fugim de ceea ce n-avem, nici nu dorim, nici nu putem primi fără voia noastră, cum se întîmplă cu gripa. Ne simțim ofensați de idei străine în materie de religie, politică, dietă vegană atît de mult, încît am vrea să le anihilăm în purtătorii lor – ceea ce s-a dovedit întotdeauna imposibil. Îl menim pe celălalt iadului, deși, dacă l-am lăsa în pace (și el pe noi), am fi toți mai liniștiți, mai îndestulați, am trăi mai mult și cred că am fi mai fericiți sau, oricum, mai puțin nefericiți. Dar asta-i condiția umană.

Cîinele din fabulă care nu mînca salată și nici pe alții nu-i lăsa era deja un cîine cu idei – fie și numai despre salată. Lătra și dădea să muște deoarece cugeta, căci cugetarea naște ideile. Iată de ce cîinele era nefericit și, dacă ar exista, și despre el s-ar putea spune ceea ce J.-J. Rous­seau a spus despre om (Discurs asupra inegalității dintre oameni, I): „Îndrăznesc aproape să afirm că starea de gîndire este o stare împotriva naturii și că omul care cugetă e un animal degenerat.“