Iarăşi şi iarăşi despre imaginea Romaniei

Iubirea de patrie nu e totuna cu iubirea imaginii patriei. Sigur că e important să arăţi bine în ochii lumii. Dar e esenţial ca faptul de a arăta bine să fie expresia unui bine real, şi nu o operaţiune de camuflaj, o minciună cochetă, o înşelătorie cosmetică. Se confundă, adesea, diplomaţia cu talentul de a măslui abil realitatea. În această accepţiune, a fi „diplomat“ e a şti să faci din ţînţar armăsar, din negru alb şi din rahat bici, recurgînd la cîteva viclene manevre retorice. Există gazetari şi politicieni care suferă mai abitir cînd sîntem vorbiţi de rău, decît cînd se află că stăm, cu adevărat, rău. Cu alte cuvinte, oricît de rău am sta, trebuie să ne străduim măcar să nu se ştie. Asta e strategia celor angajaţi în lupta pentru o bună imagine a României, cu o energie care ar trebui investită mai curînd în lupta pentru o Românie mai bună.

Printre avocaţii „imaginii“ ţării, există două mari categorii: persecutaţii şi fudulii. Persecutaţii se plîng mereu că sîntem calomniaţi pe nedrept sau că o rea voinţă universală vede numai fisurile noastre (minore), şi nu observă noianul de calităţi strămoşeşti în care moţăim, fericiţi, de secole. Fudulii se plîng că nu ştim să ne promovăm virtuţile, că nu ştim să ne punem în lumină în modul cel mai avantajos. Persecutaţii percep, clipă de clipă, comploturi, fudulii reclamă lipsa de competenţă şi de patriotism a concetăţenilor. România prezentată ca ţară a mineriadelor, a copiilor străzii şi a cîinilor vagabonzi e opera răutăţii mondiale. România prezentată la cîte o expoziţie din străinătate cu altceva decît cu „ce-i mai mîndru pe la noi“ e opera netrebniciei autohtone. Ne amintim încă de scandalul mediatizat pînă la isterie, din care trebuia să rezulte că Institutul Cultural Român şi mai ales Horia-Roman Patapievici ne-au făcut de rîs în America cu expunerea băşcălioasă a unui ponei roz sau, în Europa, cu lucrări grafice „obscene“. Cînd e vorba de „specificul naţional“, de „ce ne reprezintă“ de-adevăratelea, tot omul, chiar şi cel mai precar analist de talk-show, se consideră competent. Şi totuşi, „duşmănoasele“, „vicioasele“, „descalificantele“ erori ale propagandei ICR n-au avut nici un ecou degradant în presa străină. Dimpotrivă. Scandalizaţi eram numai noi, mîndrii ciobănaşi de pe Dîmboviţa. De curînd însă, marile ziare din Statele Unite şi din Comunitatea Europeană au avut material gras pentru o spectaculoasă contra-lovitură de imagine, livrată pe tavă de familia Geoană.

Am devenit, brusc, bufonii planetei. Sîntem singura ţară cît de cît „civilizată“, în care un politician de vîrf, candidat la preşedinţie, se declară învins pe bază de manevre „oculte“. Nu prin jocuri de culise, nu prin intrigi mîrşave, nu prin „aranjamente“ felone, ci prin ghiduşii oculte la propriu: chestii paranormale, unde malefice, pase magnetice criminale. Emisii energetice, mă-nţelegi! Flăcări violete, care va să zică! Dracula redivivus! Şi asta n-ar fi nimic. Dar presa autohtonă a dedicat fenomenului ample dezbateri. Au fost invitaţi experţi în ezoterism, pavelcoruţi, (para)psihologi, vrăjitoare, francmasoni şi bioenergeticieni versaţi ca să explice lucrurile „ştiinţific“. Ţara şi-a ţinut, zile întregi, răsuflarea: a fost sau n-a fost? Pînă la urmă, dl Geoană s-a speriat şi a bătut în retragere. N-a vrut, chipurile, să meargă atît de departe. S-a exprimat doar aşa, metaforic... Dar „imaginea“ a rămas. Am intrat în gura lumii ca o comunitate de subdezvoltaţi. Ne putem întreba dacă acest episod a stîrnit o indignare publică măcar pe sfertul celei stîrnite de episodul ICR. Nici vorbă. S-au făcut doar cîteva glumiţe benigne, s-a profitat de ocazie pentru a se discuta „serios“ posibilitatea fenomenelor supra-sensibile şi s-a oferit dlui Iliescu ocazia de a înfiera încă o dată obscurantismul. Nici persecutaţii, nici fudulii nu s-au simţit lezaţi. Ideea că ne-am făcut un portret de campioni voodoo, ideea că am fi putut avea un preşedinte predispus la leşinuri hipnotice ne lasă reci. În definitiv, nu putem pentru ca să ştim! Poate că ceva-ceva o fi adevărat: vreo adiere otrăvită, vreun cîrcel nevăzut, vreo şmecherie din arsenalul docurilor marinăreşti. Oricum, lucrurile nu sînt aşa de grave ca marea trădare a poneiului roz, pusă la cale de Patapievici. Aia da! Aia ne-a stricat frumuseţe de imagine! Restul sînt accidente nesemnificative. Întîmplări rupte din viaţă. Mofturi. Totul e să fim vigilenţi, mai ales acum, că s-a hotărît data decisivului congres al PSD. Să nu se strecoare, dumnezeului, vreun Aleodor în sala de şedinţă şi să ne trezim că Geoană pierde iarăşi...