Iar se ascute lupta de clasă?
După ce, la nişte televiziuni, niscaiva „băieţi deştepţi“ şi-au dat cu părerea, conform obiceiului, despre ce-ar trebui tradus în străinătate şi cum, despre cărţile lui Mircea Cărtărescu şi ale altora, despre „ICR ca filială SIE“, subiectele au fost preluate şi „dezbătute“ pe bloguri, în ziare şi în presa culturală.
Circuitul e cel obişnuit în România, unde poporul şi intelectualii se uită mult la televizor. Dar, în cazul de faţă, s-a ajuns la o aberaţie: unul ca Sorin Roşca-Stănescu, ocupat exclusiv cu „demascarea dictatorului Băsescu“ şi cu propaganda, a ajuns să facă agenda dezbaterii culturale. Iar nişte nepricepuţi care n-au habar de mersul pieţei culturale taie şi spînzură liste de autori care trebuie ori nu trebuie traduşi, hotărăsc ce trebuie băgat pe gîtul editurilor străine şi lămuresc poporul care-i treaba cu Nobelul. Pe urmele lor, sar în hora „dezbaterii“ oameni a căror competenţă culturală nu poate fi pusă la îndoială, dar care, de la o vreme, judecă totul doar în funcţie de raportarea la Vodă şi – cu o sofisticăraie demnă de o cauză mai bună – transpun totul în grila „intelectuali băsişti“ vs „intelectuali nebăsişti“.
În această sărăcie de idei, numai dezbatere nu poate ieşi. De altfel, multe dintre textele pe care le-am citit nu au nimic de-a face cu schema obişnuită a dezbaterii – bazată pe argumente şi contraargumente –, ci sînt doar consecinţe ale dorinţei autorilor lor de a se autoexprima: nu poţi, mă-nţelegi, pentru ca să ratezi un subiect „gras“, tre’ să vadă colegii (de generaţie, de grup, de „orientare“) că ai păreri şi trebuie să-i pui la punct pe inamici. Aşa încît, în unele desfăşurări de opinii, se porneşte de la una dintre cele două marote – că Mircea Cărtărescu e „susţinătorul regimului Băsescu“ şi/sau că „n-a luat premiul Nobel“, cu varianta „a eşuat din nou la Nobel“ – şi se ajunge la un amestec aiuritor de false probleme. Asta cu „eşecul“ (da, chiar aşa am citit în mai multe locuri, că „iar am avut un eşec cu Nobelul“) e o stupiditate amuzantă: în fiecare an, toţi scriitorii (în afară de unul) „eşuează“ la Nobel, aşa încît Cărtărescu al nostru e bine plasat printre „eşuaţi“. (E o altă discuţie de ce aproape nimeni nu găseşte cu cale să observe vestea bună: avem un scriitor foarte bine plasat nu neapărat în „lupta pentru Nobel“, ci în elita literaturii mondiale, în lista de „nume care contează“). Chestia cu „susţinătorul“ e ridicolă: omul şi-a exprimat opiniile despre un personaj politic, unele pot fi greşite sau proaste şi cam asta e tot. S-a mai văzut şi la alţi intelectuali ori artişti de pe lume. Dar în cultura română nu e aşa simplu, căci gîndirea otrăvită pe care o cultivă de atîta timp mulţi comentatori TV e împărtăşită (şi chiar aprofundată...) în lumea culturală. I se impută scriitorului că a „beneficiat“ de bani publici pentru traduceri, iar de-aici fandacsia-i gata: e „vîndut“, a „prestat“ pentru regim, iar regimul l-a răsplătit. Că o aşa năzbîtie e înţepenită în capul comentatorilor şi moderatorilor neamului nu-i de mirare, căci ei sînt blocaţi în mecanismul „serviciu contra serviciu“ care domină politichia noastră. Dar că ea trece în nişte minţi care citesc şi altceva decît ştirile despre partide şi parlamentari e descurajant. Manipulată în toate felurile, povestea cu banii pentru traducerea cărţilor în străinătate e dezarmant de simplă. Şi în spatele ei există fapte şi argumente concrete. Sigur, încet-încet, printre rînduri sau pe de-a dreptul, unii opinionişti culturali spun ce au pe suflet: de ce se traduce Cărtărescu şi nu (şi) alţii, de ce atît de mult? Răspunsul se află în articolele din presa germană sau suedeză (sau din alte ţări), care demonstrează că pe piaţa occidentală e o cerere de Cărtărescu. Dar criticii literari români care nu-l iubesc pe Băsescu şi se uită la televizor ca să afle părerile lui Sorin Roşca-Stănescu despre literatură nu-i citesc pe confraţii lor suedezi care scriu, de pildă, că Orbitor e cartea anului în Suedia. Nu sînt deloc preocupaţi nici de cifre şi date concrete (cîte exemplare s-au vîndut, cîte articole s-au scris, în ce publicaţii străine etc.), căci asta le-ar distruge trei sferturi din legăturile sinuoase pe care le fac între scrisul lui Cărtărescu, „susţinerea“ regimului, banii publici ş. cl. În plus, datele concrete strică toată povestea cu „intelectualii lui Băsescu“ şi omoară în faşă lupta de clasă. Cine e enervat de „Elitele autoimpuse“ care au pus stăpînire pe scena culturală şi nu-i lasă şi pe alţii să se manifeste se enervează şi te tratează de populist cînd le pui în faţă cifre care arată că, bunăoară, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Patapievici ori Andrei Pleşu fac audienţă. Adică sînt capabili să comunice eficient tocmai cu „clasa de mijloc a spiritului“ a căror inexistenţă o deplîng unii pe baza unor speculaţii teoretice numai bune pentru a-i combate pe „intelectualii lui Băsescu“.
În fapt, „clasa de mijloc“ este în plină formare şi ascensiune în materie de „consumuri culturale“, iar dacă autorii numiţi mai sus (şi mulţi alţii, scriitori şi artişti diverşi) reuşesc să atragă şi să convingă un public numeros şi diversificat e tocmai pentru că nu au o atitudine „elitistă“. Şi comunică eficient – adică nu scriu, nu creează, nu „produc discurs“ doar pentru a obţine admiraţia amicilor culturali, a „grupării“ sau a colegilor de breaslă. Dar e inutil să aduci, în „dezbaterea culturală“ din România, fapte, cifre şi argumente, nu poţi face faţă discursului emoţional (mînat de invidii, frustrări, enervări) şi proastei tradiţii a „grupărilor“ ireductibile. Cu alte cuvinte, nu poţi face o discuţie raţională cu cei care ţin neapărat să reaprindă „lupta de clasă“. N-au decît. Dar e păcat că oameni de la care publicul – sau, dacă preferaţi, „clasa de mijloc a spiritului“ – aşteaptă creaţii, idei, subiecte interesante şi tratate inteligent se lasă duşi pe urmele agendei stabilite pe la vreo două-trei posturi de televiziune de nişte inşi care-şi dau cu părerea...
Foto: R. Avram