Hotel Ambos Mundos (IV)
– Ţigara şi Moartea –
– Smoke! Somebody is smoking here!
Am simțit în ceafă privirea care mă pironea cu aceste vorbe. Eram pe terasa generoasă a hotelului Ambos Mundos. O briză ușoară se ridicase dinspre mare. Un uriaș vas de croazieră își facea intrarea lină în port, privind de sus vechea Piață a Armelor. Lumea își lua, fără grabă, micul dejun, unii își sorbeau a doua cafea, alții erau la prima piña colada, pentru a savura ideea că sînt în Cuba. La cîteva mese, bărbați și femei își aprinseseră țigările.
– You’re killing me! – s-a mai răstit o dată vocea la mine, iar posesorul ei s-a întors cu scaun cu tot spre masa noastră.
– Să mori tu!? – era să-i răspund, dar m-am abținut. M-am uitat doar lung la el și i-am zis: That’s life, sir…
– În Australia ați fi fost de mult la închisoare! – mă anunță el, cu un început de jubilație în glas.
– Presupun, dar, nu știu dacă ați observat, aici sîntem în Cuba, nu în Australia! Apropo, de ce naiba ați venit în Cuba?
S-a blocat o secundă, negăsind, se pare, un răspuns inteligent la această întrebare existențială. După care a revenit la atac:
– Dar să știți că și Cuba, dacă vrea să intre în rîndul țărilor civilizate, trebuie să interzică fumatul. Atunci să vă văd ce o să faceți! – a adăugat el după un timp.
Se simțea deja orgasmul în vocea australianului. Cred că în mintea sa se perindau, feeric, rugurile inchiziției, ghilotinele revoluției franceze, cuptoarele naziștilor, lagărele comuniștilor, mă rog, tot ce mai știa el din istoria tandră a omenirii, adică orice mijloc de supliciu la care el, în visul său izbăvitor, mă executa vindicativ și mă trimitea în Iadul fumătorilor și al celorlalți păcătoși. Cred că această viziune îi dădea și un straniu sentiment de putere și de stimă de sine, căci întregul său corp s-a învîrtoșat, ca un general pitic în fața armatei sale de soldați de plumb. L-am lăsat pe australian cu viziunile sale și am plecat.
L-am reîntîlnit o zi mai tîrziu, pe o străduță turistică a Havanei. Țopăia cu un aparat de fotografiat în jurul unei bătrîne cubaneze care scormonea prin gunoaie, molfăind clasicul trabuc. Era, evident, fascinat. I-a cerut apoi voie bătrînicii, în engleza sa impecabilă, să facă o poză cu ea trăgînd din trabuc. She’s so typical! – l-am auzit șoptind unei doamne din grupul său. Cigarrillo no, cigarro si! – mi-a trecut mie prin gînd. Apoi am plecat din nou.
Dar ceva din vocea sa nu-mi dădea pace. Avea ceva din trîmbițele Yerihonului, din vocea unui preot mistic după ce tocmai avusese o revelație, era o voce care aducea oamenilor Adevărul Sfînt. Pe scurt, era o voce de misionar în plin exercițiu devotat al misiunii. Mi-am adus aminte de numeroase alte voci similare, chiar dacă nu chiar atît de fericite de vorbele pe care le rostesc. Rememorîndu-le, am început să mă întreb dacă nu cumva ce-i mînă în luptă pe apostolii antifumatului este și altceva – și chiar mult mai mult – decît simpla grijă pentru sănătatea proprie și a planetei. Nu puteam să mi explic altfel patima sinceră și profundă pe care o pun în blestemarea fumătorilor, acel furor mistic ce pune stăpînire pe ei ori de cîte ori văd licărind o țigară. Într-un tîrziu, am realizat că, în spatele precauțiilor lor sanitare, se află ceva mult mai mare, mai important, mai cutremurător: Moartea.
Mi-a revenit în minte toată iconografia creștină a Iadului, reprezentările Diavolului și ale deghizărilor sale malefice, cortegiul de Memento mori hrănit de pictori și zugravi de biserici. Ceva era asemănător între tot acest imaginar al fricilor creștine și galeria de imagini pe care Liga Australienilor de Pretutindeni le afișează pe pachetele de țigări sau prin toate reclamele cu putință din media. În ambele cazuri, este expus, în scopuri didactic-mîntuitoare, Răul. Este expus înfricoșător, pentru ca oamenii, înfricoșați, să-l evite. Este un Rău pe care oamenii îl consideră real, și el chiar este, sui generis, real, în mod spiritual – în cazul creștinismului – și material-biologic – în cazul bisericii antifumat: țigările chiar fac rău la sănătate. Un Rău care va pune stăpînire pe păcătoși cu foc și smoală, într-un caz, cu boli și bube înfricoșătoare în celălalt. Nimic nou sub soare, ar fi îngînat Borges…
Dar ceva s-a schimbat totuși, ceva este diferit fundamental între imaginarul Iadului și cel al Fumatului. Primul ne trimite la lumea cealaltă, este transcendent; ultimul a trecut în imanență și ne pîndește la fiecare colț al vieții cotidiene. Salvarea nu mai este dincolo, ci aici. Și nu mai este „dincolo“, deoarece dincolo nu mai este, poate, nimic, iar Moartea a fost eufemizată, alungată din conștiința corpului sănătos și veșnic tînăr în care s-a retras prezentul continuu al existenței noastre compulsiv fericite. Memento mori a fost înlocuit cu memento vitae. Iar viața de aici – ne predică preoții Pieței noua eschatologie – va aparține preafericiților nefumători.
Pentru a întreține acest basm de piață al Tinereții fără bătrînețe (și, tacit, fără moarte), apostoli ai marketingului au creat, pe model creștin, un short-cut al Diavolului: Țigara. Și, ca să înțeleagă toată lumea, i-au pus Morții o Țigară în gură. Există, desigur, multe alte rele care ar fi putut întruchipa Răul, dar cu cancerul sau cu tsunami nu te poți lupta și nu le poți controla, în timp ce fumatul poate fi stăpînit. Țintuirea Diavolului tabagic în pixelii reclamelor antifumat le oferă deci oamenilor speranța mîntuitoare că pot învinge Răul, stăpînind, astfel, Moartea. Din această perspectivă, blestemele aduse fumătorilor – dar și simpla condamnare tacită a acestora – sînt, mai presus de toate, un soi de exorcizare a Diavolului și, implicit, o declarație de triumf al Vieții asupra Morții. Prin urmare, thanatofobia postmodernității se tratează cu paleativul fantasmatic al luptei antifumat, de parcă fiecare nou convertit la abstinență tabagică ar fi încă o lovitură dată Morții și o certificare a puterii nefumătorului de a o ține pe aceasta la distanță: nefumătorul, cel care a învins Moartea…
Acum pot să-l înțeleg pe australianul meu, iar enervarea mi se topește într-un zîmbet trist: sărmane om…