Gerontocrații

15 noiembrie 2023   SITUAȚIUNEA

Pentru că, în general, oamenii de azi trăiesc considerabil mai mult decît pe timpuri, și conducătorii de state tind să trăiască mult mai mult, la rîndul lor. Și, cum ei se bucură fără rest de toate avantajele medicinei moderne, de obicei tind să fie mai sănătoși chiar și la vîrste mai avansate și să moară mai tîrziu decît media. O bună sănătate și o longevitate remarcabilă a conducătorilor (peste 60-70-80 de ani) au ajuns banalități, pe cînd altădată erau evenimente relativ rare. 

N-ar fi nimic rău în faptul că un conducător trăiește mult, dacă el n-ar vrea să trăiască stînd oricît de mult în continuare la comenzile statului. Nu ne-am supăra dacă el s-ar vrea la pensie și la scrisul memoriilor. Dar el crede că e indispensabil la putere și că locul lui în istorie înseamnă acumularea de mandate. Conducătorii de pe vremuri trebuiau să se resemneze cu o domnie mai mult sau mai puțin scurtă, în situația în care bolile și diferitele accidente se puneau în calea destinului lor, chiar mai repede decît eventualii inamici. Dar azi vedem tendința multor conducători de a se eterniza la putere, beneficiind, ca orice om modern, de serviciile minunate ale medicinei. Lucrul e dăunător chiar și într-o democrație: Angela Merkel ar fi trebuit să plece mai repede de la putere, înainte ca erorile ei în relația cu Rusia să devină decisive. Netanyahu, premierul israelian, se agață de funcție, după mai multe mandate, într-un moment cînd marea majoritatea a israelienilor l-ar vrea afară. Joe Biden vrea un al doilea mandat, deși are peste 80 de ani și deja dă impresia unor momente de confuzie, după o viață foarte lungă de politician. Ieșirea la pensie nu-i convine nici lui. Mulți cred că șansele lui Donald Trump sînt mai mari tocmai fiindcă americanii nu au încredere într-un președinte prea vîrstnic. Donald Trump însuși e aproape la fel de vîrstnic și totuși are ambiții grotești de mari, întinse pe mulți ani.

Dar ce să mai spunem despre conducătorii autocrați, care nu riscă nici să piardă alegeri, nici să fie răsturnați de la putere? Și Putin, și Xi Jinping, și alții ca ei nici nu se mai ascund că se vor președinți pe viață – și pe o viață deloc scurtă. Nimic nou, și regii, și împărații de odinioară erau „pe viață”. Atîta doar că „viață” la ei însemna de obicei mult mai puțin. Domniile lungi, ca aceea a Elisabetei I a Angliei sau a lui Carol I al României, erau excepționale și intrau în istorie ca veritabile „epoci”. Cei mai mulți conducători (regi, papi, împărați) mureau repede, „în floarea vîrstei”, înainte de a împlini 60, ba chiar 50 de ani. Astăzi, însă, domniile lungi, întinse pe multe decenii, devin banale. 

Or, dincolo de caracteristicile individuale irepetabile, e un fapt că perpetuarea la putere un timp care depășește zece ani (uneori nici atît) alterează aproape întotdeauna personalitatea: omul se crede uns de destin, devine tot mai imun la critică, nu mai suportă în jur decît flaterie și iresponsabilitate. E convins tot mai mult că numai el are dreptate și că oricine nu-l admiră e sau imbecil, sau ticălos, sau vîndut. Aceste transformări n-au vîrstă, ce-i drept. Dar dacă se adaugă îmbătrînirea, defectele de comportament și de gîndire se amplifică, susceptibilitățile și  idiosincraziile devin maniacale. Atîta timp cît cineva e un simplu particular, acestea sînt scăderi ale senectuții pe care apropiații și familia sînt datori să le suporte cu stoicism și resemnare; oricum, chiar dacă sînt grave, n-au decît o influență foarte limitată. Dar omul de stat bătrîn și pe jumătate senil sau dominat de vreo paranoia devine un pericol național – ba chiar mondial, dacă țara sa e o mare putere. În schimb, moartea sa, așa cum a fost aceea a conducătorilor sovietici din deceniul 8 al secolului trecut, poate deschide calea unor schimbări și înnoiri importante și de dorit.

Gerontocrația e un risc și din alt motiv: omul bătrîn tinde să compare prezentul cu trecutul din tinerețea sa și să-l găsească pe acesta din urmă mult superior. Pentru el, prezentul vine cu toate semnele decadenței și ale pierderii sensului. Ca simplu particular, lucrul n-are decît o importanță minoră, dar cînd sînt în joc destinele unei țări sau ale lumii, situația se poate schimba: tendința conducătorului vîrstnic și cu o lungă domnie va fi să nu înțeleagă epoca pe care o trăiește în prezent și să vrea să o refacă cumva pe cea pe care a trăit-o în tinerețe. Va fi nu numai un „laudator temporis acti”, ci și un „restaurator temporis acti”. Soluțiile sale vor respira a stătut și învechit, iar gloria pe care o visează pentru țara lui va însemna – în multe cazuri – a întoarce istoria înapoi – eventual cu forța, dacă altfel ea nu se lasă întoarsă din drum. Sigur, nu întotdeauna schimbarea de domnie este spre mai bine, dar ca să existe șansa mai binelui, o  asemenea schimbare e indispensabilă.

Unii cred că nu peste multă vreme vom ajunge să fim conduși (fie și disimulat) de IA. Deocamdată, însă, văd o lume unde gerontocrații se cramponează tot mai mult de putere, lipsindu-ne de o respirație proaspătă pe durata unei generații sau mai mult. Însă – cine știe? –, între senilizarea naturală și Inteligența Artificială, poate că ultima, fără vîrstă cum este, e preferabilă.

Mai multe