Fuga din Uniunea Europeană

Consiliul European nu a reuşit să aprobe bugetul, aşa că presa europeană toacă mărunt problema. Se comentează mai ales atitudinea „vinovaţilor“ care, pentru că vor reduceri bugetare, au stricat frumuseţe de consens european. Şi se pomenesc multe cifre şi proceduri, ceea ce duce la moartea totală a pasiunii în materie de „Europă unită“.

De fapt, se face mult zgomot pentru puţin – dacă ne referim strict la fonduri. Wolfgang Münchau (editorialist german care scrie pentru Financial Times) arată că toată cearta are loc pe o sumă foarte mică: „Să nu vă lăsaţi păcăliţi de cifra de 1 trilion (1000 de miliarde) de euro. Această sumă acoperă o perioadă de şapte ani, timp în care estimările produsului intern brut al UE sînt de aproximativ 100 de trilioane de euro. Certurile nu se referă la bugetul în sine, ci la aproximativ 3% din acest buget. Dacă ar fi să raportăm acest lucru la produsul intern brut al UE, volumul disputat este de ordinul a 0,03%. Ar fi o nebunie, din punct de vedere aritmetic, să-i acordăm vreo semnificaţie macroeconomică. În schimb, soluţionarea crizei zonei euro va costa în cele din urmă bani adevăraţi şi va avea o adevărată importanţă economică. Asupra acestui lucru ar trebui să se concentreze liderii UE, nu asupra bugetului“. Banii pentru care s-au contrazis liderii europeni sînt, aşadar, foarte puţini. Dar nu neapărat despre bani era vorba, ci despre sentimentele naţionale. Şefii statelor şi guvernelor europene erau, pentru popoarele de-acasă, războinicii trimişi la luptă. Fiecare ştie că trebuie să se întoarcă acasă şi să anunţe că a cîştigat, întru binele comunităţii, iar comunitatea trebuie să-i dea votul. Sigur, nu e pe bază de săbii şi de capete tăiate, e un război mai complicat şi mai subtil, căci summit-urile europene au perfecţionat în timp un balet complicat, creînd un adevărat paradis al negocierilor. Dar, simbolic, despre asta este vorba: fiecare îşi reprezintă ţara şi vrea să se întoarcă acasă cu trofeul – care, în cazul de faţă, reprezintă nişte procente în plus pentru agricultori, pentru regiunile sărace ori pentru ce-o mai fi.

Aşa încît nu cred – precum Wolfgang Münchau – că adevărata problemă o reprezintă banii, nici măcar cei necesari pentru a rezolva criza euro. Sigur că măsurile financiare sînt esenţiale, sigur că problemele din Grecia, Spania, Italia (poate şi Franţa?) sînt foarte serioase şi riscă să afecteze întreaga zonă euro şi întreaga Uniune Europeană. Dar mi se pare că, dincolo de succesul unor măsuri de redresare economică şi financiară, rămîne o problemă foarte complicată: tendinţele centrifuge ale unor comunităţi mai mari sau mai mici, generate de neîncredere în ceea ce altădată umplea discursurile oficiale şi reprezenta o nobilă şi frumoasă aspiraţie: „Europa comună“. Discursul eurosceptic creşte în multe locuri, dezorientarea creşte şi ea. În multe ţări, mişcările populiste (bazate, între altele, şi pe mesaje anti-UE) obţin procente tot mai importante în alegerile locale, regionale sau naţionale. Revin chiar şi partidele comuniste: în Cehia, de pildă, sau la recentele alegeri locale din Graz, în Austria, unde comuniştii au luat aproape 20%. Tot acest puzzle care colorează harta politică a Europei cu pete care exprimă neîncrederea şi confuzia cetăţenilor tinde spre o masă critică. Dar tendinţele de fugă din/de UE sînt reprezentate, desigur, în cîteva regiuni-cheie, care pot avea şi o semnificaţie simbolică. Cea mai cunoscută e Catalonia, care de mulţi ani tinde să se separe de Spania. La alegerile de duminica trecută rezultatele par să fi amînat, deocamdată, problema referendumului pe tema independenţei regiunii: partidul care doreşte ruperea de Spania nu are o majoritate absolută. Dar – după cum scria La Vanguardia – înainte de alegeri numai despre independenţă s-a vorbit peste tot, obsesiv. Se va vorbi şi în continuare, tendinţa rămîne şi are toate şansele să crească. Aşa cum, în Marea Britanie, euroscepticismul tradiţional are acum o expresie mai clară şi mai simplă: peste jumătate dintre cetăţenii britanici, spun sondajele, ar vota o ieşire a Regatului Unit din UE, dacă ar fi un referendum pe această temă.

Mi se pare că, la aceste probleme, greoaiele instituţii europene, în frunte cu Comisia, nu sînt capabile să dea răspunsuri. Poate că cetăţenii britanici sau catalani (sau cei din alte state care declară în sondaje că n-au încredere în UE sau că ar vrea să revină la vechile monede naţionale) au nişte „abordări emoţionale“, cum ar spune specialiştii. Da, şi? Cine zice că unitatea europeană se construieşte doar cu tabele, cifre şi limbaj raţional? Un editorial din The Observer demonstrează că ieşirea din UE a Marii Britanii „ar însemna mai puţină suveranitate, nu mai multă“, ba chiar un dezastru economic: fermierii britanici, care au prosperat datorită fondurilor europene, vor avea doar de pierdut, multe industrii vor migra în ţări UE sau în altă parte, economia britanică va fi tot mai mult dependentă de multinaţionalele al căror principal scop va fi să nu plătească taxe în UK ş.a.m.d. „Vom fi un stat subcontractant cu suveranitate economică zero“, căci „nici un eurosceptic nu denunţă vreodată vînzarea Marii Britanii străinilor, o presiune mai mare asupra suveranităţii noastre decît reglementările impuse de Bruxelles“ – scrie, cam apocaliptic, The Observer. Asemenea argumente raţionale (la care, evident, se poate contraargumenta la fel de raţional) nu fac impresie. Dimpotrivă. Dacă cetăţenii nu mai sînt atraşi de Europa comună, dacă ideea proiectului european nu-i mai inspiră şi dacă tind să se întoarcă spre comunităţile tradiţionale, verificate în timp (precum naţiunea sau regiunea), n-ai ce le face. Sau ai ce le face: poţi încerca să-i convingi. Dar nu prin Consilii Europene care nu reuşesc să cadă de acord asupra unei sume care reprezintă 0,03% din bogăţia Uniunii.