Frumoasă ţară…

16 septembrie 2015   SITUAȚIUNEA

Nu, continuarea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, acel trist „păcat că-i locuită“. Şi totuşi, cîteodată îţi vine să te întrebi de ce oare o fi ea atît de prost locuită. E adevărat, omul sfinţeşte locul – şi o face adesea şi la noi. Dar cînd ţi-e lumea mai dragă, vine alt om şi-l poceşte. 

În cele două zile de vacanţă pe care mi le-am permis anul acesta, am parcurs unele dintre cele mai frumoase locuri din ţară. Le-am parcurs ca turist, aşa că o să vă povestesc ce am văzut ca turist, fără să-mi pun obsedantele întrebări despre corupţie, despre cine e de vină sau care sînt părţile nevăzute ale peisajului etc. 

Să încep cu Branul, de unde am şi plecat. Minunat. Culoarul Rucăr-Bran este unul dintre cele mai frumoase drumuri din ţară. Iar castelul Bran chiar este de vizitat. Ca să intri, trebuie să treci însă mai întîi printr-un bazar care debordează pe an ce trece. Ar fi normal, dacă n-ar fi hidos. Atracţia principală anul acesta era (să-mi fie cu iertare!) un „pulometru“. E drept, alături erau cîteva cărţi cu şi despre Arsenie Boca. Peste toate trona, evident, Vlad Ţepeş în cele mai draculice întrupări cu putinţă. Iar pentru specific naţional, neo-ii tradiţionale făcute industrial şi vîndute ca

. Comerţul e liber, de acord, dar spaţiul este unul patrimonial şi gestionat de primărie. Poate că edilii, mari amatori de imagine, ca tot românul, ar putea să se şi îngrijească puţin de această imagine pe care o oferă turiştilor… 

De la Bran am ajuns la Rîşnov. Cetatea arată impunător de jos şi fascinant noaptea. A apărut şi un „ascensor“, care te lasă însă în spatele cetăţii, de unde trebuie să o iei pe o potecă, prin bălării, pentru a ajunge la poarta centrală, unde puteai să ajungi şi cu un titi-car. Înăuntru, tot bazar… În rest, multe se întîmplă la Rîşnov în ultimii ani, dînd viaţă urbei. Ceea ce se va întîmpla însă cu centrul pitoresc al acesteia îi va da o cu totul altă viaţă. În groapa uriaşă care se deschide în prezent în centrul Rîşnovului se va înălţa o piaţă toată beton şi sticlă, un soi de Place de la Défense din Paris, dar fără Place, fără Défense şi fără Paris. Nu vreau să fiu răutăcios, edilii or fi avut cele mai bune intenţii, dar aşa, ceva gust, puţin respect pentru specificul locului, zău că n-ar fi stricat. E cam ca acel Tour Eiffel la scară redusă, ridicat de un parvenit în mijlocul Bărăganului. Turnul Eiffel e ceva frumos, Bărăganul are şi el farmecul lui, dar împreună dau definiţia kitsch-ului… 

Şi am ajuns la Braşov. Mie îmi place tot mai mult Braşovul, aşa, ca turist. Chiar te simţi bine, o eleganţă liniştită şi primitoare, clădiri restaurate (cel puţin aparent) impecabil, o circulaţie fluidă prin centru. Prietenii mei din Braşov încearcă de fiecare dată să-mi tempereze entuziasmul, invocîndu-mi şi arătîndu-mi ba una, ba alta, dar, pentru un turist de duminică, Braşovul este o plăcere! 

De aici am mers însă la Sibiu, faimoasa capitală culturală a Europei în 2007. Un oraş superb, cu o tradiţie culturală mai bogată şi mai puternică, în multe privinţe, decît Braşovul. Un oraş pentru care 2007 nu a însemnat însă, pentru turism, decît o bidinea peste cîteva faţade din centrul oraşului. Acum, în Piaţa Mică, trei s-au coşcovit deja, dînd o neplăcută impresie de neîngrijire. O impresie şi mai neplăcută o lasă însă faptul că a apărut o parcare şi că piaţa a fost invadată de un bazar de chinezării şi

-uri. Din atmosfera aceea minunată din Piaţa Mică n-a mai rămas nimic, iar farmecul său inconfundabil s-a risipit ca sub blestem. Avem 500 de metri pătraţi, cum să profităm de ei? Lăsîndu-i neocupaţi, domnilor edili, dacă vreţi să rămîneţi marea atracţie turistică a ţării! 

Am plecat aşadar de la Sibiu cu un gust amar. Urma însă marea plăcere a scurtei mele vacanţe: Drumul Regelui, rebotezat Transalpina, probabil cel mai frumos drum din ţară – şi, în orice caz, cel mai frumos peisaj din sufletul meu. 

Intrarea în Parîngul copilăriei mele a început cu o surpriză plăcută: asfaltarea unui drum de ţară ce lega Jina de Şugag, astfel încît acum se putea ajunge pe valea Sebeşului – adică pe Transalpina – traversînd toată Mărginimea Sibiului: încă o perlă la coroana regală a drumului! A doua surpriză a fost un alt drum, acum practicabil (deşi încă foarte prost), care urcă de la Oaşa, de la lac, prin luncile Prigoanei, pînă sus la Gura Raiului, chiar sub Vîrful lui Pătru. Ştiu că sînt părtinitor cînd vine vorba despre această zonă, dar Gura Raiului chiar îşi merită numele.

De aici mai departe au început însă dezamăgirile. Şi în luncile Prigoanei, şi la Gura Raiului au început să apară vile şi hoteluri. Nimic mai firesc, trebuie să recunosc chiar şi eu, în ciuda nostalgiilor mele conservatoare de nestăpînit. Sînt deci de acord, dar de ce aşa? De ce o altă Vama Veche în aceste locuri dumnezeieşti? De ce mai nimeni dintre cei care se instalează aici nu pare să vină ca să se uite la frumuseţile din jur, ci o face parcă doar ca toată lumea să se uite la „frumuseţea“ lui de casă? De ce trebuie să

ca să poţi să

? De ce nu există nici o noimă şi nici o măsură în modul în care locuim aceste locuri minunate? 

Şi dezamăgirile au devenit disperare cînd am ajuns la Rînca. Cea mai hidoasă, mai bezmetică şi mai

localitate din ţara asta! Da, ratată, căci putea fi o minunăţie, în alt loc minunat şi relativ uşor accesibil (pînă dă zăpada şi ar trebui să intervină, regulat, plugurile…). În loc de aşa ceva, o îmbulzeală haotică de vile şi hoteluri faraonice, înghesuite care încotro pe lotizările meschine scoase la mezat de autorităţi. De la geamurile acestor clădiri ce se vor spre liniştea turistului, trebuie să te uiţi cum se spală vecinul pe dinţi, de parcă ai fi în bloc, la oraş. Şi deşi multe sînt deja de vînzare, altele se caţără cu îndărătnicie pe pajişti, muşcînd din munte. 

Am fugit aşadar cît am putut de repede şi am ajuns mai devreme decît era planificat acasă, la Bucureşti. 

Ştiu, nimic nou în toate astea. Dar tocmai acest început de „vechime“, de lucru deja aşezat în neaşezarea sa este ceea ce mă înspăimîntă: a devenit canonul cutumiar al locuirii. Investitorii, deopotrivă cu edilii, nu văd decît profitul, iar oamenii nu se gîndesc decît să profite. Aici şi acum! Ceea ce nu par să priceapă prea mulţi este că, pe termen mediu şi lung, vom pierde, de fapt, cu toţii. Şi ireversibil…  

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,

Mai multe