Frontiere fără frontieră

– Sînt în stare, asta pot și eu! – m-am încăpățînat eu. Am mers de zeci de ori cu microbuzul de la mine din sat pînă la Botoșani. De la Erevan la Tbilisi nu avea cum să fie mai greu…

Așa începe povestea Ioanei, o studentă româncă venind din Marea Britanie în Armenia cu un proiect de relații internaționale – sau cam așa ceva.

La un moment dat, colegii mei au fost invitați la un colocviu la Tbilisi. Bineînțeles că mi-aș fi dorit să merg și eu, dar nu eram pe listă, așa că nu aveau cum să-mi plătească drumul. Iar toată averea mea erau cincizeci de dolari ascunși în trusa de farduri…

– Dar poți să vii cu microbuzul – mi-a dat soluția un prieten armean.

– Bine, dar mă duceți voi la autobuz și îi spuneți șoferului că nu vorbesc nici rusește, nici armenește! – am pus eu o minimală condiție.

Și m-au dus la autobuz. Eu am învățat toată noaptea cum se spune pe rusește „Eu nu vorbesc rusește“ și pe armenește „Eu nu vorbesc armenește“. Aveam viza, știam să mă descurc, la o adică, și în rusește, și în armenește, și mai aveam și cincizeci de dolari. Nu mi se putea întîmpla nimic!

Și nu mi s-a întîmplat nimic pînă la graniță, unde toată lumea a coborît: colegii mei uitaseră să-mi spună că autobuzul ăsta nu era direct, trebuia să treci granița cumva și să ajungi la autogara celuilalt autobuz, care mergea la Tbilisi. M-am dat așadar jos și eu și am început să-mi flutur pașaportul deasupra capului, așteptînd să vină cineva să se uite la viza mea și să mă ducă la următorul autobuz. N-a venit nimeni. Peste vreo oră, un vameș s-a îndreptat spre mine și mi-a cerut pașaportul. Peste vreo trei ore nu se întorsese încă, eram singură și îmi venea să plîng. În sfîrșit, cineva mi-a făcut semn și m-am dus către un grup de vameși care stăteau în cerc, fumau și se uitau lung la pașaportul meu. Fețele lor nu prevesteau nimic bun…

– Mmm, bla-bla-bla, mmm, mmm! – s-a uitat lung la mine unul care părea șeful și care a început să tot bată cu degetul în pașaport.

– Eu nu vorbește armenește – i-am spus eu cît am putut mai rar și mai clar, după ce l-am lăsat să termine ce avea de zis.

– Ahaa! Mmm, mmm… – și a trecut pe rusește.

– Eu nu vorbește rusește – i-am zis eu la fel de rar și clar, dar deja cam îngrijorată.

– Eeeh, na! Bla-bla-bla?? – s-a uitat șeful la mine, mi-a dat pașaportul și a plecat.

Am crezut că s-a rezolvat, că pot să plec, dar alt vameș a ciocănit de cîteva ori în ceasul de la mînă și a făcut un gest care nu putea să însemne decît că au închis mustăria, gata, kaput, nada, niente, yankees go home, hasta la vista, baby! De data asta chiar am început să plîng.

Nu mai rămăseseră decît doi tipi suspecți, cu o mașină tip căruță. Unul mi a făcut semn să vin la ei, dar m-am dat mîndră și nu am răspuns. A venit atunci el la mine. Mi-am făcut cruce cu limba în gură, i-am promis în gînd mamei că nu o s-o mai supăr niciodată și m-am uitat la tip cît am putut eu mai fioros. Mi-a zis și el un bla-bla-bla, care semăna a „s-a închis, s-a terminat, over, nix“, după care a făcut un semn peste burtă, unul cu capul plecat pe o mînă și a zis brumm, brumm, brumm. Am înțeles imediat: tutu, papa, nani. Mi s-au topit toate prudențele, m am suit în căruța mecanică și am ajuns în primul sat de lîngă graniță. Cînd am intrat în casă, cei doi bărbați au început să se dezbrace și am înțeles de ce păreau atît de mătăhăloși: pe sub haine aveau tot felul de pachete și pachețele prinse cu scotch. Din lac în puț: pînă acum eram singură în vamă, acum eram singură într-o familie de contrabandiști. M-am uitat pe fereastră să văd cînd vine Poliția să ne salte pe toți. Nu s-a întîmplat însă nimic, am mîncat în familie, apoi s-au culcat cu toții pe jos ca să mă lase pe mine să dorm în unicul pat, iar a doua zi dimineață m-au dus înapoi la vamă.

Acum era altă tură. Am întins pașaportul și am închis ochii.

– Parlez-vous français? – am auzit eu, ca în vis. Am deschis imediat ochii și l-am îmbrățișat pe vameș.

– Moi parle très bien français, je m’appelle Ivan, tu es une fille, bonjour, bonsoir.

Și a tăcut, uitîndu-se mîndru la mine. M-am prăbușit pe un scaun.

– Visa! Bla-bla-bla… Ivan bla-bla problem!

Am înțeles pînă la urmă care era „problem“: aveam o singură viză de intrare în Armenia și, dacă ieșeam acum, nu mă mai puteam întoarce la Erevan. Dar puteam să iau o viză de tranzit. Nu-mi mai păsa, așa că am scos comoara din trusa de farduri și l-am întrebat din ochi cît mă costă.

– Non, non, retour, retour! – mi-a spus Ivan. După care mi-a dat adresa lui, numărul de telefon, adresa de mail și ne-am făcut un selfie.

– Problem? Ivan bla-bla-bla! – mi-a zis vameșul și m-a lăsat să trec.

După două minute de fericire, am înțeles însă că stația de autobuz era la nu știu cîți kilometri și că pînă acolo trebuia să iau un taxi. Dar nu era nici un taxi cît vedeai cu ochii. Doar o benzinărie unde trei tineri se uitau lung la mine. Am scăpat eu de contrabandiști, o să mă descurc și cu ăștia, mi-am spus eu în sinea mea și m-am îndreptat hotărîtă spre ei.

– Taxi?…

– Niet!

Pauză.

Iar am început să plîng.

– Dar putem să vă ducem noi pînă la Tbilisi – mi-a spus unul dintre ei, în germană.

N-am mai așteptat să zică ceva, mi-am luat rucsacul și m-am băgat în mașină. Am aflat pe drum că lucraseră cîțiva ani în Germania și se descurcau binișor pe nemțește. M-au dus pînă la Tbilisi, au căutat hotelul și au mers cu mine la recepție ca să se asigure că totul e în regulă. Eram fericită. Am scos deci iarăși comoara din trusa de farduri și i-am întrebat din ochi „Cît?“. Au rîs și au plecat.

M-am dus în cameră, am făcut un duș și am coborît să mă întîlnesc cu colegii mei. Le-am povestit, pe larg, toată aventura.

– Vezi, ți-am spus noi că nu e nici o problemă? – a comentat unul dintre ei, aprinzîndu-și o țigară.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.