Frontiere-fantomă

3 iulie 2013   SITUAȚIUNEA

Zilele trecute, Centrul „Marc Bloch“ din Berlin a organizat o dezbatere, sub patronaj franco-german, intitulată „Europa verticală. Frontiere şi linii de demarcare pe axa Est-Vest în Europa secolelor XIX şi XX“. Conceptul-cheie – imaginat de doamna Béatrice von Hirschhausen – a fost acela de „frontiere-fantomă“, adică frontiere care, într-un fel sau altul, reactualizează sau camuflează diviziuni istorice, instituţionale, geografice, în aparenţă depăşite, dar în realitate încă funcţionale – dacă nu în mod direct, măcar în mod simbolic. Cu alte cuvinte, Europa contemporană a instituit o sumedenie de graniţe „noi“, care, de fapt, se pliază pe calapodul unor „modele“ (politice sau culturale) vechi. Un exemplu posibil este chiar Cortina de fier care a despărţit decenii întregi Europa de Est – patronată, după Yalta, de Uniunea Sovietică – de Europa de Vest, rămasă în „lumea liberă“. S-ar zice că avem de-a face cu o „cortină“ suspendată. Dar stau lucrurile într-adevăr aşa? Nu supravieţuieşte, oare, vechea delimitare prin confecţionarea altor delimitări, mai „cochete“, mai „transparente“, dar, în realitate, neaşteptat de drastice? Europa s-a împărţit în „Uniunea Europeană“ vs ţări europene încă neintegrate, apoi în „zona Euro“ vs ţări (europene) exterioare acestei zone, sau în „spaţiul Schengen“ vs ţări (europene) neacceptate în limitele acestui spaţiu. Unul dintre participanţii la dezbatere s-a amuzat vorbind despre „Europa“, „EUropa“ şi „EUROpa“. Dar acesta e doar unul dintre exemplele posibile. Secole de-a rîndul, „frontierele-fantomă“ s-au dovedit mai prezente decît cele reale, ceea ce e totuna cu a spune că frontierele reale s-au dovedit fantomatice. Uneori, arbitrarul diviziunilor e uimitor. S-a vorbit, de pildă, despre Brynica (Briniţa), un rîuleţ din sudul Poloniei, lung de numai 55 de kilometri şi atît de îngust încît poate fi traversat cu picioarele pînă şi de un copil. Rîuleţul cu pricina a putut fi, totuşi, din 1443 pînă în 1922, o linie de demarcaţie mereu invocată între spaţiul polono-rusesc şi cel prusac, respectiv între Răsărit şi Apus! „Cea mai veche graniţă din Europa“ – s-a spus – „după lanţul Munţilor Pirinei.“

Dezbaterea e infinită. Conceptul de „frontieră“ e, prin definiţie, echivoc. Pe de o parte, e de neevitat (nu se poate vorbi de nici o entitate politică, fără frontiere limpezi), pe de altă parte, e arbitrar: se distribuie fie după criterii accidental geografice, fie prin negocieri post-conflict, fie în urma unor ofensive „imperiale“ anexioniste, „colonizatoare“. Ca să nu mai vorbim despre multiplicitatea tipurilor de frontiere: lingvistice, religioase, rasiale, culturale etc. Cît despre „frontierele-fantomă“, ele nu se pot defini fără o predefiniţie a termenului „fantomă“. Sînt ele „false“? „Închipuite?“ „Defuncte“ şi readuse la viaţă în chip artificial?

Există naţiuni care par condamnate la o durabilă ambiguitate teritorială, la un soi de „plutire“ transfrontalieră, în acelaşi timp generatoare de insecuritate şi de „deschidere“ spirituală. România pare să se încadreze în această categorie. (Nu întîmplător, un român – Nicolae Titulescu – a vorbit de o posibilă şi dezirabilă „spiritualizare“ a frontierelor: un complement terapeutic la precara lor „materialitate“.) În secolul al XIX-lea, românii privilegiaţi care puteau să-şi permită călătorii spre Vest spuneau „plecăm înăuntru“. Se simţeau, aşadar, ex-centrici, marginali, „în afara“ jocului. După al Doilea Război Mondial, cînd paşaportul căpătase conotaţii utopice, călătorul (sau fugarul) spre Vest spunea, dimpotrivă, „plec afară“. Ieşea, cu alte cuvinte, dintr-o împrejmuire samavolnică, dintr-o închisoare; evada. S-ar zice că pendulăm mereu între „afară“ şi „înăuntru“, între frontiere cu dinamică imprevizibilă. În Europa, dar nu încă în Uniunea Europeană. Apoi, în Uniunea Europeană, dar nu în Schengen. Şi nu între graniţele monedei unice. Mai aproape de coajă decît de sîmbure (vezi disputa de-acum vreo doi-trei ani, cu privire la „Kern-Europa“, Europa „propriu-zisă“, „nucleul“ european, Europa „muc şi sfîrc“...), latini şi totuşi ortodocşi, apuseni, dar bizantini, niţel grecizaţi şi niţel turciţi, vechi şi totodată într-o perpetuă „pubertate“ (=„tranziţie“), părem marcaţi de o insolubilă criză de apartenenţă. Văicăreala e, însă, inutilă. E mai profitabil să vorbim de şansa unei neîncetate „provocări“ şi să o asumăm ca destin. Nu e puţin lucru să fii aşezat într-o (fertilă?) neaşezare. Să ai mereu de ales şi să ştii că poţi alege greşit. E, în fond, un îndemn la responsabilitate şi calm. Şi o inepuizabilă sursă de umor. Cu condiţia să nu murim de rîs...

Mai multe