Forumul Tradițiilor Creative
– E frumos, dar… la ce folosesc?… – o întreabă un vizitator pe doamna Zidaru, privind la minunatele straie din in și cînepă expuse de aceasta.
Dar chiar așa, la ce folosesc „tradițiile creative“? În primul rînd, la îmbogățit moștenirea, e simplu! Ceea ce s-a întîmplat tot timpul de-a lungul istoriei, dar atunci cînd „tradițiile“ riscă să „încremenească în proiect“, iar lumea este într-o tot mai rapidă prefacere, un plus sistematic de creativitate pare să fie necesar pentru a le (re)da viață în actualitate. Desigur, ca să ai ce să îmbogățești, trebuie, mai întîi, să păstrezi: conservarea și protejarea de „profanatorii patrimoniului“ sînt primul pas, indispensabil în acest demers. Și aici este însă nevoie de o minimă creativitate pentru a fi o moștenire cu rost, o conservare, și nu o confiscare de unii preoți prea zeloși ai cultului strămoșilor. Al doilea pas, complementar, este cel de valorificare, de în-zestrare a viitorului. Tradițiile nu au voie să devină un cult al trecutului, monopolizat de patrioții neo-„Cîntării României“, ci trebuie să fie o cultură vie, care crește din ea însăși.
În al doilea rînd: foloasele sînt mult mai multe, căci și tradițiile sînt mult mai diverse decît ne-am obișnuit să le catalogăm. Astfel, există, mai întîi de toate, moștenirea pămîntului. Creativitatea constă aici, în primul rînd, în a păstra și feri această „zestre a pămîntului“, cum o numea Nicolae Georgescu-Roegen, părintele bio-economiei, de „dăunătorii“ săi umani. Conservată, această zestre își arată apoi uriașul său potențial de foloase, de la bio-agricultură și industrii -verzi la ecosistemul deltaic îngrijit de DeltaCraft și Asociația „Ivan Patzaichin“ sau cel al geoparcului UNESCO din Țara Hațegului, la banca de semințe țărănești a celor de la Eco Ruralis și Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Suceava sau simplii „arbori bătrîni“ ocrotiți de Florin Ghenade. Un bun exemplu îl constituie și „tradițiile și tranzițiile fînului“, păstorite de cei de la MȚR, sau Asociația Transhumanța: cea mai mare biodiversitate pastorală încă existentă în Europa poate alimenta apoi o mare diversitate de produse lactate încă neexploatată, dar și un peisaj cultural al brînzei, cum ar spune Bogdan Iancu. Ceea ce deschide alt capitol de foloase: cel al peisajelor culturale, al redescoperirii și reinvestirii locului și localului în bogăția lor culturală, economică și identitară. Mai departe, această refacere a localului permite gama tot mai largă de produse tradiționale, locale și/sau ecologice și modalități diverse de producere și valorificare a acestora, de la My Transylvania, care a reușit să impună zona Sibiului ca Regiune Gastronomică Europeană 2019, sau campaniile ADEPT în Tîrnave, la Deltaica în Deltă sau Carrefour în Cooperativa Vărăști de lîngă București și de aici înapoi la liceele agricole revitalizate ca hub-uri locale de dezvoltare de către World Vision, CRPE și Romanian-American Foundation.
Complementar, există evidenta moș-te-nire istorică, pe bună dreptate regina balului, dar care este prea adesea ideologizată patriotard și redusă la popular și monumental. Or, există și tradiții urbane, tradiții industriale, tradiții intelectuale legate de valorificarea „zestrei pămîntului“, nu doar de „cultură înaltă“. Și, din nou, e bine ca această conservare să fie „creativă“, precum în cazul Palatului Cultural din Blaj, de pildă, și nu distructivă, ca în cazul cetăților de la Rîșnov sau Deva. În acest sens, „ghidurile pentru încadrarea în specificul local din mediul rural“ elaborate de grupul OAR Rural sînt de o extraordinară utilitate.
Urmează o uriașă moștenire de materialități, de la lutul devenit cob în clădirile Ilenei Mavrodin sau șindrila caselor lui Mihai Nuță la lîna celor de la Oaia Primordială și de aici la cînepa celor de la Mînecă din Cînepă sau Fabrica de uleiuri de cînepă de la Salonta, singura de acest gen din Europa. Evident, această moștenire merge mînă în mînă cu moștenirea unor tehnici artizanale. Preluate și adaptate, acestea pot depăși însă cu mult aplicațiile lor „tradiționale“: pot deveni, prin conlucrarea dintre meșteșugari locali și designeri, adevărate noi școli de meserii, honest goods, ca în proiectul Pro Patrimonio, o colecție cu rădăcini săsești, precum cea de la KraftMade, „semne cusute“, ca la Ileana Corduneanu, brîie inedite, ca acelea ale grupului Brîu pe brîu, ba chiar pot intra în plină eră digitală prin „handmade by robots“ (mulțumim lui Dan Perjovschi pentru accesul la dreptul de autor pentru această edificatoare sintagmă) ai celor de la Sîmburi Digitali.
Toată această diversitate de tradiții creative în mers, care au generat deja sute și sute de proiecte realiste și realizate (cu greu, ce-i drept…), ar putea fi clasificată în trei mari direcții: a) tradiții creative de produs (opera unor creatori individuali sau instituționali, dedicată pieței); b) tradiții creative de tehnici (reanimarea unor savoir-faire pe cale de dispariție și utilizarea lor dincolo de produsele pentru care au fost destinate inițial) și c) tradiții creative de comunitate (pornite din comunitate și dezvoltate în, prin și pentru comunitate, cu intervenția bine temperată a unor experți externi). În ordinea foloaselor, ultima categorie este cea mai complexă – și este tot mai bine reprezentată: de la școli de vară dedicate familiarizării cu tehnici „tradiționale“ indispensabile renovărilor, dar și utile pentru diverse „inovații“, precum școlile de la Piscu, Bunești, Șona sau Țibănești, la mobilizarea comunitară urbană a celor de la Green Mogo(șoaia) sau a Mănășturului de către cei din Colectiv A, economia socială a celor de la Meșteshukar ButiQ sau, incipient, a Brutăriei sociale MamaPan și pînă la campaniile de advocacy inițiate de cei de la Fundația ADEPT sau Asociația „Ivan Patzaichin“. Toate acestea ilustrează – și transformă în realitate – un concept-lozincă: ecologia patrimoniului. Tradițiile creative sînt bune și binevenite în orice formă, începînd cu cele individuale și de piață. Dar ele se pot transforma în reale strategii de dezvoltare doar dacă privesc lucrurile în ansamblul lor, nu doar de la trecut și pînă la viitor, ci și de la natură la cultură, de la producție la piață, de la educație la legislație și, bineînțeles, de la conservare la valorificare. Încă relativ puține în prezent, dar crescînd exponențial în ultimii ani, aceste inițiative pot ajunge la o masă critică de natură să alimenteze un adevărat „proiect de țară“.
Am vorbit rîndul trecut despre „marele jaf postcomunist“. Iată acum și un exemplu de „mică restituire“. Defetismul chiar este lipsit de rost!…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.