Filosofie, feminitate, autenticitate

Platon – cum se ştie – plasa alături de regii-filosofi şi regine-filosoafe, cărora, pentru uşurarea nobilelor sarcini trasate în statul perfect, decidea să le ia copiii, spre a fi crescuți de stat. Această posibilitate, deşi prezentată de filosofie ca o perspectivă luminoasă, le-a convins poate pe femei că filosofia e suspectă. Iar dacă mai era nevoie de încă ceva, sumbrul sfîrşit al Hypatiei, filosoafa alexandrină linşată de gloată, le-a asigurat pe deplin că să fii femeie, frumoasă şi deşteaptă poate conduce la tragedie.

Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii. Spre deosebire de literatură, arte, muzică, ştiinţe, chiar politică, prezenţa femeilor în filosofie a continuat să rămînă ceva mai discretă. Încă o dovadă că femeile au mai multă minte decît bărbaţii. Căci ce avea filosofia ca să le atragă? Pălăvrăgeală fără sfîrşit şi rost? Revenirea obsesivă asupra aceloraşi probleme, mai mult sau mai puțin de nerezolvat? Aroganţă intelectuală fără margini, pretinzînd la sceptrul regal prin profesii? Susţinerea printr-o ţesătură sclipitoare de argumente a unor cauze politice ignobile? Ba chiar, la limită, sofisme dintre cele mai neruşinate? Hotărînd cu înţelepciune că filosofia e expresia eternei imaturităţi psihologice a bărbaţilor, dar că, în raport cu alte semne dezastruoase ale aceleiaşi imaturităţi, filosofia e totuşi relativ inocuă, ba chiar interesantă pe alocuri, ele n-au dorit să fie autoare cu tot dinadinsul, fără a înceta să fie cititoare. Şi-au asigurat astfel un spaţiu de retragere suficient şi, în timp ce se ocupau cu lucruri cu adevărat importante, le ofereau unor bărbaţi şansa de a-şi aroga merite şi calităţi de mîna a doua pe care deciseseră deja, în taină, să le lase pe seama lor. Ei da, femeile au consimţit să ne asculte scornelile! Or, avînd în vedere nonsensul şi caracterul tras de păr al acestora, faptul arată, singur, cîte ne iartă ele. Deşi se amuză în sinea lor de „noi, filosofii”, ele ne lasă cu gentileţe în voia jocului nostru de pubertate întîrziată. Oricum, înaintea distinsului public feminin, importanţii bărbaţi-filosofi s-au simţit brusc nu numai mai filosofi, dar şi mai bărbaţi, ceea ce i-a făcut cu mult mai încîntați de sine, dar şi o idee mai galanţi: măcar acesta să fie un semn că filosofia totuşi e bună la ceva!

Dacă filosofia este contemplare dezinteresată a lumii, a rosturilor acesteia sub specie aeterni, atunci nici o expresie particulară, legată de sensibilitate şi lumesc, nu are ce căuta în ea. Prin urmare, nu are mai mult rost de căutat un „spirit feminin” în filosofie decît are să-l cauţi în fizica particulelor sau în virusologie. Și același lucru și despre „spirit masculin”. „Feminitate”, „masculinitate” nu pot avea drept de cetate în gîndirea pură, proprie omului ca om, şi nu omului ca femeie sau ca bărbat. „Eternul feminin” ne poate salva, poate, ca pe Faust, dar o face împotriva filosofiei, nu numai a Diavolului.

Dar dacă filosofia este – cum cred mulţi – o expresie de viaţă învelită în raţionamente sistematice, dacă ea e formularea abstractă şi legitimarea unei experienţe autentice, a unor obsesii personale sau colective, atunci ea are tot dreptul să se „sexualizeze”, să capete hormoni masculini sau feminini, după caz. Numai că, în acest caz, oare o filosofie „cu hormoni” mai e demnă de ea însăşi? Mai ales, ce rost ar mai putea avea ea pe lume, atunci cînd în domeniul expresiei şi trăirilor sufleteşti şi senzuale e concurată atît de bine de literatură şi arte? Cine ar sta să asculte raţionamentele intricate ale filosofilor, dacă ar suspecta că ele nu conduc la adevăr, ci numai la legitimarea tîrzie, şovăitoare, ipocrită chiar unei experienţe pe care arta, poezia, romanul, teatrul, muzica o exprimă mult mai natural şi mai autentic? 

Aşadar: dacă filosofia vrea să aibă drept ideal adevărul, ea nu trebuie să aibă de-a face nici cu feminitatea, nici cu masculinitatea; ideile nu trebuie să aibă nici sex, nici gen, nici patrie, nici timp, nici clasă socială, nici cer colorat idiomatic. Dar dacă filosofia vrea să aibă ca ideal autenticitatea, îi e îngăduit şi chiar recomandat să capete toate determinaţiile de acest fel. Atîta că să se gîndească bine: desigur, va deveni, la limită poate, autentică; dar oare nu şi de prisos?

(vechi articol republicat)